Tag Archives: dostoievski

Dostoievski – Opere complete. Viața și moartea lui Dostoievski

36:08 – “Copii, nu vă temeți de viață!”

Dedic acest clip Profesorului Tudor Vianu.

Ajută-mă cu 8 lei să pot continua aceste clipuri: patreon.com/bogdanliviu

Cioran si Blaga. Prietenia dintre scriitori e imposibila.

La bătrânețe, Cioran află de la cineva că Blaga “l-a vorbit de rău”. Toată viața îl admirase, îl credea un zeu deasupra bârfelor. Blaga fusese nedrept, dar replica lui Cioran e oribilă, vorbind despre cărțile lui Blaga ca fiind “plictisitoare și pline de substanță”. Ce mizerie, să faci loc unui compliment într-o replică veninoasă… Apoi mi-am amintit de ce-a spus Dan C. Mihăilescu, când l-a întâlnit pe Cioran. În prima secundă când l-a întâlnit i-a spus: “Ai auzit?! Istoria religiilor e plină de greșeli… Mi-a spus mie cineva în Germania.” L-a invidiat pe Eliade toată viața, deși îi era sincer prieten și sunt convins că-l iubea. Mă dezgustă incapacitatea asta de a admira în celălalt ce nu ai tu. Megalomania lui nu suporta să știe că un Eliade era o enciclopedie și că vorbea despre toate cu talent, că scria precum respiră, pe când pentru el scrisul era un chin. Și-ar fi dorit enorm lejeritatea lui Eliade (care era Balzac pe lângă paginile lui chinuite dar scrise perfect). De ce să-l bârfești pe Eliade primului venit? Să fii atât de lucid cu toate și să fii la fel de mărunt ca ultimul șef de scară care nu s-a gândit niciodată la moarte. De ce nu avea nobilimea lui Beckett, pe care chiar el o adora? Să vezi cât de inutil e totul și totuși să te impotmolesti în acele mize mărunte, să te târăști prin invidii și meschinării ca orice om de rand. Și asta față de oameni pe care tu însuți îi iubești! Merita mai mult un om care-ti trimitea țigări și bani din Lisabona când n-aveai ce mânca. Încă o dată mi se confirmă că nu există prietenie reală între scriitori. Nici n-ar putea exista, fiecare scriitor, oricât de netalentat, se consideră în sinea lui Dumnezeu. Dostoievski și Cioran, oamenii mei, doi barfitori imenși, oameni pe care nu te puteai baza, isterici, maniaci, obsedați. E așa frustrant când admiri enorm talentul unor oameni, sensibilitatea lor, dar nu-i poți urma ca exemplu. Oare e imposibil să fii un “om bun” și să ai și geniu? Adevărul e că acele pagini cutremurătoare din Dostoievski vin dintr-un suflet atât de chinuit încât pare uneori c-a simțit totul cât toată planeta la un loc – nu întâmplător trec secole și încă ne regăsim… Mediocritatea e a mea, vreau ca omul talentat sa fie si “om bun”, tin la adevar, la sinceritate si caracter mai mult decat la “opera”, iar pentru un scriitor adevarat opera e mai importanta decat el insusi. La ce-ar fi folosit un Dostoievski care scria povestioare mediocre dar n-ar fi barfit pe nimeni niciodata? Talentul apare ca urmare a complexitatii unui om, a decaderilor si chinurilor lui, nu poti sa fii plat, “bland” pana la moleseala, si sa scrii furtunos, cutremurator, cu talent.

Mi-aduc aminte ca in Caiete fix asta spunea Cioran, intalnindu-l pentru prima oara pe un om: “Nu am citit un cuvant din ce-a scris, cu toate astea, i-am spus lui M. despre el: cu siguranta ca are talent, prea e hidos. Hidos – moral si fizic”

Fizic, discutabil. Moral insa, n-am nicio indoiala. Pana si Nietzsche era resentimentar…

Suferinta la Dostoievski

Imaginația durerii fusese una din cele mai puternice în formula genialității lui Dostoievski. Puțini alți scriitori ai lumii îşi reprezentaseră cu o forță egală durerea omului condamnat de vechile orânduiri la mizerie, la ruşine şi la singurătate. Chinurile foamei, dar mai cu seamă spasmul conştiinței umilite şi ofensate, tresăririle orgoliului uman în fața agresiunii brutale a prostiei îmbuibate şi a egoismului, nu aflaseră multe alte minți mai lucide şi alte glasuri, în lungul trecut al literaturii, pentru a le descrie şi a le denunța. Când citim romanele lui Dostoievski, un singur alt nume vine să i se alăture, ca reprezentantul noii serii la sfârşitul căreia stă marele scriitor rus. Acest nume este al lui Dante, a cărui imaginație a durerii în Infernul este singura cu care putem compara pe aceea a lui Dostoievski. (…) Gradul atât de înaintat al sensibilității morale a lui Dostoievski, larga perspectivă a chipului în care a înțeles problema durerii în lume, fac din acest scriitor una din cele mai mari personalități morale ale epocii moderne.

Tudor Vianu,
Dostoievski, Opere complete, vol. I, Editura Univers, 1966

Dumnezeu

Oricine râvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-­a făcut-­o niciodată.

— Au existat milioane de sinucigaşi.

— Dar nu au făcut­-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului… Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea şi eu sunt dator să­-mi afirm voinţa supremă absolut liberă. Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-­mi pun capăt zilelor.

— Ştii ce, în locul dumitale eu aş demonstra această voinţă absolut liberă, omorând pe altcineva şi nu omorând-­mă pe mine. Ai fi devenit în felul acesta util. Şi-­ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie acest lucru. În cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am putea să ne înţelegem.

— A omorî pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi mă voi omorî pe mine însumi. Sunt obligat să afirm necredinţa, pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există.
(Demonii, Dostoievski)

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu

Iisus la Lidl

La Lidl. În fața mea, un tip de vârsta mea, cam la fel de drăguț, genul ăla de ins inocent, visător, îndrăgit de mulți dar care nu poate iubi pe nimeni. Un psihopat bun la suflet care caută să-i ajute pe cei din jur. Nenorocitul ăsta splendid m-a umilit fără s-o știe. Eram în spatele lui cu 3 felii de pizza și o doză de cola zero. Aveam conștiința propriei umilințe, știam că sunt degradat cu acele produse în mână, apoi îl văd pe el – sau mă văd pe mine în el. În cărucior erau următoarele: banane, pepene, porumb, mix de legume, cartofi dulci, orez, mere – singura chestie “nesănătoasă”, de care mă puteam agăța ca să mă simt mai puțin un gunoi uman erau patru iaurturi mici de cocos. Apoi, ce văd? Scoate telefonul și le face poze fix iaurturilor apoi îi scrie pe WhatsApp – probabil prietenei sale, n-am băgat capul, nu sunt chiar atât de infect, dar sunt convins că era iubita lui și pentru ea le luase. El practic luase toată sănătatea pământului. Până și faptul că făcuse poză, mă regăseam și acolo, clasica fotografie când te asiguri că i-ai luat produsul corect, că ai luat cum era ideal pentru ea – are și el asta, să facă cum e ideal pentru celălalt, să fie omul perfect. E agnostic dar se crede, fără îndoială, Iisus. Nu m-ar fi mirat dacă-l vedeam deodată cățărându-se pe banda produselor încercând să zboare. Apoi, ca și când nu mă umilise suficient, mă privește deodată – aproape că-mi venea să-mi cer scuze: “uite, eu sunt ca tine, știu exact ce faci, cum ești, și eu trăiam fix așa, am și acum bonurile fiscale de la produsele pe care le cumpăram, trăiam fix ca tine, ba chiar și mai și, făceam uneori numai shake-uri din chestii sănătoase, fulgi de ovăz, paste, migdale şi pasiune, iată regimul meu! Dar acum… of, nu știu ce se întâmplă cu mine! Nu îmi mai pasă efectiv. Crezi că sunt fericit? Știu prea bine că asta e mâncare de subom degradat, că nu mă reprezintă!” dar omul, departe de a mă judeca, mă privește în ochi și-mi spune zâmbind, așa cum faci cu un om din specia ta: “Ah, doar atât ai? Păi mergi înainte. 😀” Fix ce-aș fi făcut eu! Îi simțeam acea măruntă mulțumire de sine că ajută un alt om, apoi vinovăția că se simte mândru de micul gest, condamnându-se, răsfățându-se în asta. Nenorocitul îmi furase cu totul identitatea. Eram totuși mai drăguț decât el. Îmi venea să-l îmbrățișez și să-l omor în bătaie totodată. Ce om frumos și imposibil! De ce nu picasem și eu în spatele tipului din fața noastră care avea o bere și niște salam mizerabil? Ăla e omul meu, în mocirla lui mă simțeam la adăpost. Trebuia să apară acest exemplar perfect de om ca să-mi arate cum nu mai sunt. Cum era să-i fi spus la: “păi poți s-o iei în fața mea. 😀 ” – hey, nu te cunosc dar cred că Dumnezeu mi te-a scos în cale – nu ca să mă lași înaintea ta la Lidl, ci ca să-mi revin, să mănânc iarăși ca înainte, să mă redresez spiritual, tu n-o știi, străine, dar trăiesc foarte superficial, vulgar – și asta se vede în chiar aceste produse nenorocite pe care le țin în mână. Vorbește și Nietzsche în Ecce Homo de importanța regimului. E imens! Chiar cred că ești ceea ce mănânci. Ce poet bea cola zero? Ne putem imagina pe Novalis la coadă la Lidl cu cola zero? Astea sunt plăcerile unui om primitiv, rudimentar, vulgar. Cum să bei şi să mănânci așa ceva? Mi-e silă de ce am în mână, mă simt umilit că-mi place cola zero, acest sifon negru cu îndulcitori și această pizza de cea mai joasă speță, această pizza care dacă era o femeie o găseam într-un bordel – dar totuși sunt aici, în palton și te privesc, bându-mi sifonul alături de târfa mea de pizza. Ascultă, tu crezi in Dumnezeu? Nu răspunde – nici nu mai contează, eu cred!” După care venea ambulanța și le povesteam doctorilor cum eu trebuia să fiu Iisus să revin pe pământ și să salvez lumea dar m-a ispitit diavolul cu cola zero.

Sustine cu 4 lei lunar:

www.patreon.com/BogdanLiviu

Prințul Mîșkin la Mega Image – Ecce Homo!

Cu o cască ascultam o carte cu alta o auzeam pe vânzătoare. Ştiu pe de rost întrebările aşa că mă înfățişasem înaintea ei arogant, cu acea blazare de campion, de veteran, de om care cumpără de acolo de mult timp. O salut cu acel bun simț pe care-l au legendele pe care le iubeşti că sunt politicoase cu toți oamenii. Îmi pune clasica întrebare: “Doriți pungă?” – răspund cu “da” înainte să termine de pus întrebarea, jenat că m-a subestimat, că mă întreabă ca pe unul care vine prima oară. Apoi, după ce iau punga i r o n i c, privind în jur neglijent, continui să ascult cartea audio – dar deodată o văd că mă priveşte. Panică. Nu înțelegeam ce se întâmplase. Toate produsele fuseseră scanate, erau acum în plasă, urma să apară suma la aparat şi eu să achit. De doi ani avem această rutină, eram într-un soi de căsnicie, iar acum – ceva s-a schimbat. O văd că spusese ceva dar nu auzisem bine. Zic “da, asta e tot”. Mă hazardasem. Credeam c-a spus “atât, da?”, dar de fapt întrebase “cu cardul?”. Avusesem cardul în mână, lângă aparat, aşteptând să apară semnalul să plătesc. Nu mă aşteptam să întrebe. Mai degrabă aş fi spus că m-a întrebat ce zodie sunt decât dacă achit cu cardul având în vedere că eram deja cu cardul lipit de aparat. Avusese geniu, mă umilise. Toți cei din spatele meu chicoteau, murmur în sală, paznicul mă filmează ca să -i arate soției deseară să râdă de mine. Eram ultimul om – mulți şopteau “să-i dea produsele graris, că şi-aşa, săracul!”. Înfrânt, aştept să mă răzbun cu salutul de plecare, să-i dau replica printr-un “mulțumesc” atât de onorabil şi frumos cum nu s-a mai spus în niciun magazin. Aştept să iasă chitanța, mi-o oferă şi lovesc din plin, cu grație divină, cu o voce suavă, de înger: “mulțumesc, o seară bună!” – am simțit cum se varsă în mine un ocean de ridicol. Aveam efectiv soarele în ochi şi spusesem seară bună… Mă-ntorc după o secundă, rectificând “o zi bună!” râzând, de parcă aş fi spus “eu, intenționat… am zis să mai destindem atmosfera!” dar în sufletul meu era un cimitir. Ies cu plasele şi cu capul plecat, simțind forfota, bârfele, b u c u r i a din spatele meu. Unii m-au găsit drăguț, împotmolit – dar aveam dicție, eram îmbrăcat elegant, niciunul n-a spus că sunt oligofren sau tâmpit. Verdictul îmi era favorabil, mă simpatizau chiar dacă fusesem ridicol. Mă gândeam cum ar fi fost să mă strige femeia de la raionul cu cartofi prăjiți: “Bună seara, prinț Mîşkin!”. Mi-ar fi dat lacrimile. De câte ori nu am cumpărat de la ea acei mizerabili cartofi înecați în cel mai otrăvitor ulei? Dar n-a îndrăznit. Mă privea cu duioşie, paralizată, distrusă de catastrofa mea, rugându-se pentru mine, presimțind deja că nu mă va mai vedea. Am plecat umilit şi posomorât, ştiind că de azi înainte nu voi mai putea păşi în acest magazin. Îmi pun şi cealaltă cască şi continui să ascult Ecce Homo…

Sustine cu 4 lei pe lună: Patreon.com/BogdanLiviu

Walter Biemel – Fenomenologie și hermeneutică / Dostoievski

– …natural că citeaţi literatură germană; eraţi interesat şi de alte literaturi? L-aţi amintit pe Dostoievski. Aţi avut o aderenţă sufletească pentru marii clasici ruşi?
Walter Biemel: Nu i-am citit atunci pe toti. Cehov, de exemplu. Tolstoi şi Dostoievski am citit. Atmosfera aceasta m-a impresionat la scriitorii ruşi. Mi-amintesc că am fost atât de emoţionat când am citit Crimă şi pedeapsă, încât am avut chiar temperatură. A venit şi medicul şi a zis că nu-i nimic; o emoţie puternică.
– Destinul familiei Biemel în România a fost destul de tragic.
Walter Biemel: Tragic. Dar, pe de altă parte, părinţii mei au putut trăi în România. Tatăl meu a murit la varsta de 81 de ani. A fost şi el într-un lagăr rusesc, dar, din fericire, a putut să-şi păstreze vioara acolo. În timpul lunilor cât a stat acolo a studiat toate sonetele pentru vioară de Bach. A revenit şi a continuat ca profesor de muzică. Şi mama mea a fost foarte curajoasa în acest timp. De pilda, eu am trimis o carte poştală din Belgia în 1945 prin Crucea Roşie, ca să spun că am ajuns cu bine şi ea a răspuns: “suntem sănătosi şi avem tot ce ne trebuie”. Or, în acel moment, tatăl meu era în lagăr, doi fraţi ai mei erau deportaţi. După moartea tatălui meu, am luat-o pe mama în Germania, am dus-o la Paris. Am dus o viaţa grea, dar toată lumea în aceea vreme ducea o viaţă foarte grea. Noi nu putem să ne plângem.
(Walter Biemel, Fenomenologie și hermeneutică)
Ce mamă splendidă! Și cât de adorabil e acel “din fericire, a putut să-și păstreze vioara”.

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Dostoievski. Cinematografie. Jurnalul lui Tarkovski (1970-1986)

970 (avea 38 de ani) 30 April, Moscow:
Sasha Mishurin and I again talked about Dostoevsky. First, of course, it has to be written: it’s too early to start thinking about how to direct it. There’s almost certainly no point in screening the novels. We must make a film about the man himself. About his personality, his God, his devil, his work. Tolya Solonitsyn could make a wonderful Dostoevsky. For the moment I must read everything Dostoievsky wrote. Everything that’s been written about him; and Russian philosophy – Solovyov, Leontiev, Berdyaev, etc. ‘Dostoievsky’ could become the whole point of what I want to do in cinema.
(Tarkovsky, Time Within Time, THE DIARIES, 1970-1986)

Mă miră absența lui Șestov. Să nu-l fi citit oare? Dintre toți, Șestov l-a înțeles cel mai bine pe Dostoievski și e, așa cum spune Jeni Acterian, cam apogeul a ce poate fi un om.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu