Tag Archives: dumnezeu

Delirul: umbra lui Dumnezeu – singurătate, suferință și nebunie

Acum ceva timp un prieten îmi arătase doi oameni din lista de prieteni care, în opinia mea, înnebuniseră. Aveau postări de oameni drogați, abuzați, traumatizați, erau doi oameni care delirau profund. Postări care începeau din mijlocul propoziției, fragmente de gânduri ce țâșniseră parcă după cinci ani de agonie. Pentru că sunt la fel de dezaxat ca ei, am căutat în arhiva amândurora să văd unde începuse derapajul. Vedeam cum în urmă cu doi ani totul era impecabil, în urmă cu 1 an și jumătate începeau primele “spărturi”, iar apoi de la săptămână la săptămână… dezastrul. Dacă mă interesează atât de mult soarta lor e pentru că sunt convins că voi înnebuni – de câte ori stau mult timp singur îmi “dau seama” că voi înnebuni – e straniu să “știi” asta, fară să faci o voluptate din faptul că știi că vei înnebuni, ci să simți efectiv că o vei lua razna în curând, să fii chiar resemnat cu soarta ta. Așa și ei, inițial scriau normal, oamenii rezonau cu ce spuneau, și și dacă uneori erau împotriva a ce susțineau, totuși, era argumentat mesajul. Apoi ușor ușor începeau să dispară virgulele, ușor ușor începeau să dispară majusculele, punctele se încălecau intre cuvinte, începeau să se mănânce între ele silabele, întreagă structură a textului începea să putrezească, nebunia își făcea apariția în text. Într-unul din cazuri, de patru luni omul nu mai primește niciun like deși postează zilnic. Momentan e împotriva oamenilor de bani gata, mii de texte pline de disperare, furie infinită împotriva lumii (suferă enorm, sunt convins). Inițial glumeam cu prietenul meu de metaforele la care ajungea, de cum, inexplicabil, începea să spună ceva, apoi în mijlocul porpozitiei începea o altă propoziție, apoi cu cât treceau zilelele cu-atât mă întristam mai tare (spune și Gogol asta, cu cât ne uităm mai mult la o povestioară haioasă cu-atât devine mai tristă – nimic mai adevărat). Și acum postează, îi urmăresc de la distanță. Unul din ei are exact textul de om cu creierul fumat, însă celalalt… pare totuși că ceva s-a rupt în el, e un abuz lipsit de substanțe acolo, e viața pură care l-a distrus. Ce s-o fi întâmplat cu el? Cum a ajuns așa? Primul s-a apucat de fumat după o dramă (a avut experiențe prin casa de orfelinat, a avut o viață mizerabilă, înfruntând răutatea, lăcomia și jegul uman încă de la 12 ani) – nu mai poate să-și supraviețuiască decât fumând, evitând realitatea mizerabilă în care trăiește, iar celalalt îmi pare că-și trăiește ultimele clipe de luciditate, de el mă simt mai apropiat, e vorba de o fată aici, o fată pe care acum un an aș fi admirat-o, o fată care a citit fară să duhnească, fară să epateze cum fac filfizonii de 19 ani care citesc trei cărți și-ncep să scrie ca-n secolul XVII, crezând că profunzimea e să vorbești inutil pompos și artificial. Ea rămăsese naturală, avea esență, n-avea nimic din mediocritatea, damful și prostul gust al cititorului clasic, era un om care iubise cărțile și înțelegea că ideea nu e să ieși în evidență, să cucerești prin ce ai de zis, ci că mesajul, ce spui concret, e totul, esențialul e impactul față de celalalt, pe care vrei să-l ajuți. Altfel, totul e izmeneală și penibil (și damful puternic îl simți la orice student la litere sau filozofie în primul an – rar găsești un ins cu care poți vorbi fară să vomiți). Ce mă fascinează și îngrozește la acest om este faptul că era cândva atât de lucid… cât de fragilă e linia dintre “exagerez” și “nu mai stiu ce e cu mine”. Eu exagerez deseori, însă cred că sunt în controlul derapajelor mele, mă mândresc chiar c-aș fi un exces într-un exces. Însă când o iei pe cont propriu, când iți asumi un drum în care n-ai decât singurătate, nebunia e aproape garantată. Cu cât oamenii se desprindeau de mesajul ei, cu-atât ea se adâncea în propria lume. Dacă o să am energie și inspirație cândva, aș vrea să scriu o povestioară despre cum apare nebunia. Nu în sine nebunia cât să explorez acea graniță fragilă dintre luciditate absolută și derapaj total. Acel prag atât de fragil, pe care l-am simțit de atâtea ori! Există clipe când, pentru c-ai petrecut prea mult singur, te d e s p r i n z i de realitate, ancora oferită de ceilalți pentru lucrurile care te înconjoară începe să dispară, și totul plutește într-un relativ, la fel de bine poți să sari pe geam, totul e doar un vis, nu mai aparții lumii acesteia – și Nietzsche (singurul om pe care l-am iubit vreodată de când sunt pe pământ) o spune cel mai frumos: “poate e doar o prejudecată faptul că trăiesc?” Da. Aici se ajunge din exces de singurătate. Iți pui profund la îndoială propria existență. Chiar acum când scriu aceste lucruri… ascult muzică clasică, tastez, aud tastele, dar totul la fel de bine ar putea să nu existe… Oare nu există cu adevărat nimeni? Cum pot fi sigur că nu sunt absolut singur? Tot ce am pe lume și tot ce există e singurătatea. Poate chiar întregul cosmos n-a fost născut decât din propria sa singurătate? Dumnezeu – izolarea ca atare, lumea asta nu e decât ecoul singurătății Lui. Eu însumi am început să derapez – dovadă că rezonez cu aceasta fată, cu decăderea ei. Suferă atât de mult! Ar trebui internată – ba nu! Iubită, aș îmbrățișa-o cu forța, suportându-i pumnii, palmele, mușcăturile, apoi lacrimile, apoi ușor ușor începe să accepte realitatea, să se redreseze în lume prin mine, să vadă că o văd. Nu există nimic mai trist decât un om singur, care vorbește cu ceilalți uitându-se în gol, care spune “oameni” ca pretext pentru a-și manifesta delirul. Cel mai fascinant caz îmi pare al omului care nu a avut traume, al omului care pur și simplu s-a însingurat și, tot rascolindu-și sufletul, a ajuns la o încordare nervoasă și vorbește criptat, e dincolo de gramatică, de acest compromis al limbajului, al oamenilor de rând. Nu merită să discuți decât cu oamenii care au propriul limbaj, care scriu 3 propoziții într-un cuvânt. Tot Nietzsche spune că nu vom scăpa de Dumnezeu până nu renunțăm la gramatică – eu cred c-abia după ce depășim gramatica putem să-l întâlnim. De altfel, marii iluminați erau analfabeți. În nebunia lor, în acea non-limită, acești bolnavi sunt mai aproape de adevăr decât toți oamenii sănătoși la un loc – dar cât suferă pentru ea! Nu poți sta la umbra lui Dumnezeu fară să-ți pierzi mințile…

Patapievici despre Dumnezeu si Blaise Pascal / Conferinta

Cea mai frumoasa conferinta pe care am auzit-o de cand m-am nascut. Patapievici despre dovezile existentei lui Dumnezeu, despre Blaise Pascal si despre sora sa (exemplu divin de moralitate), Jacqueline Pascal.
Conferinta o gasiti pe canalul meu de YouTube: https://www.youtube.com/c/BogdaNovalis


Link catre conferinta:  https://www.youtube.com/watch?v=FGpQ9OWN_Ys

Scriitor sau gunoi?

Atâta timp cât scrii în funcție de x sau y – ești la fel de mizerabil ca toți ceilalți. Nu merită să scrie decât cel care are ca busolă propria sa conștiință. Dacă simți din tot sufletul că rândurile tale vin din străfundul sufletului tău – ce mai contează ce cred mama, prietenii sau iubita? Opinia lor e un bonus. Tot globul poate să-ți întoarcă spatele, rândurile tale pot fi ocolite și de Dumnezeu – tu trebuie să fii alături de ele și să spui, în acea singurătate supremă: cred în voi. Sunt copiii tăi sau ești un ticălos. Dacă te fâstâcești, ești moale, ai dubii, cauți confirmări, milogești complimente, ceri păreri și schimbi cursul scrisului tău ca să fii pe placul multora – ești o nulitate și-ar trebui să-ti fie rușine în fiecare zi că-ti bați joc de Cuvânt.

Nicolae Steinhardt: Poți avea cultură și să fii un om de nimic

Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi – doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei și inteligența, și erudiția, și supradoctoratele, și toate congresele internaționale la care luăm parte, și toate bursele pentru studii pe care le câștigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui și suplini puțină bunătate sufletească, puțină bunăvoință, toleranță, înțelegere. Puțină susținută bună-cuviință. Bunătatea sufletescă nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiției date de Aristotel omului: ființa socială. Fără bunătate nu putem conviețui decât în condiții de groază și justificând amarnica afirmație a lui Sartre: ceilalți, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieții obștești. Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînțeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Știm că de-am vorbi toate limbile și toate dialectele pământului și de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului, de la Gutenberg și până astăzi și de am fi tobă de carte și de erudiție, și de am cunoaște întrebuințarea tuturor termenilor specifici tuturor științelor și tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culți dacă suntem niște bădărani și niște răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoștințe, ci o subțirime a caracterului și capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute deșuetă și sentimentală. Să nu săvârșim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli făcători de cărți și drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informații. (Nicolae Steinhardt, Primejdia Mărturisirii) #NicolaeSteinhardt

Dacă ți-a plăcut acest clip, ajută-mă cu un share. Pentru a putea continua să fac aceste clipuri, susține cu 4 lei: Patreon.com/BogdanLiviu

https://www.youtube.com/watch?v=mIa7C-unvBc

Dan Puric despre haimanalele de la Colectiv / Radu Paraschivescu, “cavalerul dreptății” #manipulare

Ce a spus, de fapt, Dan Puric? Cine sunt “haimanalele de la Colectiv”?

0:35 – Textul lui Radu Paraschivescu (manipulare pentru a primi likeuri)
1:35 – “Dan pe buna dreptate Puric” – guma care-l descrie perfect pe Radu Paraschivescu
3:11 – comentariul meu la textul lui Radu Paraschivescu
3:49 – Nu poți să dai foc la icoane pentru că nu-ți convine ție o declarație. 4:21 – Patriarhul Daniel
4:52 – Papa Francisc
5:18 – Parintele Constantin Necula
7:01 – Derapajele lui Dan Puric
8:49 – Andrei Plesu, “citeste mai mult decat citeaza”
10:37 – la ce haimanale se refera Dan Puric
13:03 – ce carti scrie Radu Paraschivescu
13:41 – Pastila de limba – imnul Romaniei Ajută-mă să pot continua să fac aceste clipuri, susține cu 4 lei pe lună: patreon.com/bogdanliviu

https://www.youtube.com/watch?v=Vz_V6S3ayN4

Crede si nu cerceta / Cei saraci cu duhul / Andrei Plesu

Există ideea generală că Creștinismul are ceva cu prostia, în sensul pozitiv. S-a inventat și-un text: “Crede și nu cerceta” – nu există în Biblie asta, nu știu cine a inventat acest lucru. Și există ideea că “Lumea va fi a proștilor”. Vreau să protestez filologic și teologic împotriva acestei interpretări: e vorba despre faptul că sunt unii care chiar când sunt bogați, rămân în duh săraci – și ei au un viitor. După cum sunt unii care chiar fiind săraci, au pe creier numai bogăția – și ei sunt eșuați. “Fericiți cei săraci cu duhul” înseamnă: fericiți cei care, chiar dac-ajung bogați, nu devin dependenți de bogăția lor, nu se identifică cu bogăția lor și în general nu iau bogăția drept o definiție a vieții și a identității lor. Cred că e un sfat foarte bun mai ales pentru cei care au succes și care fac avere – foarte bine, dar nu trebuie niciodată să te identifici cu ea, trebuie să rămâi în duh, în adâncul tău: sărac. (Andrei Plesu)

Sustine cu 4 lei pe luna:

www.Patreon.com/BogdanLiviu

Dumnezeu

Oricine râvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-­a făcut-­o niciodată.

— Au existat milioane de sinucigaşi.

— Dar nu au făcut­-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului… Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea şi eu sunt dator să­-mi afirm voinţa supremă absolut liberă. Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-­mi pun capăt zilelor.

— Ştii ce, în locul dumitale eu aş demonstra această voinţă absolut liberă, omorând pe altcineva şi nu omorând-­mă pe mine. Ai fi devenit în felul acesta util. Şi-­ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie acest lucru. În cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am putea să ne înţelegem.

— A omorî pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi mă voi omorî pe mine însumi. Sunt obligat să afirm necredinţa, pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există.
(Demonii, Dostoievski)

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu

Conferința lui Patapievici despre Blaise Pascal și Dumnezeu

Am să încep prin a vă spune cine a fost Blaise Pascal. Cel care face descrierea pe care am să v-o citesc este Chateaubriand: “A existat un om care la 12 ani, cu linii și cercuri, a creat matematicile, care la 16 ani a făcut cel mai savant tratat despre conice care a fost văzut de la antichitate încoace, care, la 19, a construit o mașină prin care intelectul și raționamentele puteau fi reproduse, care, la 23, a demonstrat fenomenele greutății aerului și a distrus una dintre marile erori ale fizicii vechi, un om care, la o vârstă la care ceilalți oameni încep abia să se nască, terminând de parcurs întregul domeniu al științelor umane, și-a dat seama de neantul lor și și-a întors gândurile către religie; un om care, din acest moment și până la moartea sa, petrecută la vârsta de 39 de ani, mereu infirm și mereu suferind, a fixat limba pe care aveau s-o vorbească Bossuet și Racine, și care a dat modelul celui mai deplin sarcasm ca și al raționamentului cel mai puternic, în fine, acela care in scurtele intervaluri pe care i le lăsau bolile sale, a rezolvat, ca o distracție de la suferințele fizice pe care le avea, una dintre cele mai înalte probleme de geometrie și a zvârlit pe hârtie gândurile care țin atât de Dumnezeu cât și de om. Acest geniu înspăimântător se numea Blaise Pascal.”

O conferință extraordinară pe care v-o recomand cu drag. Vizionare plăcută! https://www.youtube.com/watch?v=mLwwvx0cPcY

Scepticism, fanatism, ură, iubire, modestie și aroganță

Acel om inflexibil, intolerant, obtuz, incapabil de a ieși din el însuși, de a lua în considerare pentru o clipă că problema ar putea sta și altfel decât crede el, că dreptatea poate fi de partea celuilalt, să creadă sincer că ar putea să nu fie ca el, nu să-și găsească pe ascuns argumente prin care să-l distrugă pe celălalt, om ce nu merge nici o clipă cu adevărat pe drumul celuilalt, ii pune piedici din prima, arunca cu pietre în el, nu-l lasa nici pe celălalt să înainteze pe drumul lui, preferând să rămână amândoi în infundatura decât să meargă pe drumul Lui. Il detest pe acest tip de om. Spun că-l detest pe acest insuportabil, dar nu există om mai intolerant ca mine. Îi detest apoi și pe cei care n-au opinii, care nu cred cu tărie în lucruri. Acei oameni care umblă-n gură cu politic corectul și se consideră superiori că ei nu “judecă”, că au opiniile perfecte despre tot. Oameni care nu-si asuma niciun risc, vlaguiti si “morali”, insi marunti care se hranesc cu dreptati fara seva. Îmi plac inflacaratii, care mor loiali unei intuițîi, care se dedică din tot sufletul, în nopți pline de pasiune, frumoaselor e r o r i. Sunt un sceptic arzător. Susțîn lucruri, dar eu însumi știu că nu cred total în ele. Însă mă aprind…pe moment, cred total ceva. Mâine sunt împotriva a ce credeam. Afară de lucrurile clare, evidente, care-au ajuns un “de la sine înțeles”, totul poate fi și altfel. E inutil să crezi un lucru. Pot fi și împotriva ideii c-ar trebui să se citească numai cărți bune. Există cărți bune? Poate că are un impact mai puternic asupra ta o carte prost scrisă, o înțelegi mai bine și poate îți e utilă în viață, te dezvoltă mai mult decât cartea unui geniu pe care n-o înțelegi dar ii foloseșți titlul in discuții ca să pari interesant. Obsedat, sceptic și arzător. Cu astfel de înzestrări, înțelepciunea e imposibilă. Prefer nebunia vie decât înțelepciunea moartă. E suficient s-aud “era un om cumpătat” ca să-l respect de la distanță, să știu că nu m-aș fi apropiat de el niciodată. Și totuși, îl iubesc pe Epictet, îmi place mult ideea lui de a “nu întinde mâna” spre lucruri și a lua ce ți se oferă, a nu te lacomi însă, a lua ce vine spre ține și a lua cu moderație – adică, n-o spune dar aș continua eu cu asta, a lua ce ti se oferă și a da și altora din ce primești tu. Pe placul meu cine Dumnezeu ar fi? Ce om imi place? Vreau sa fie modest, sa nu se ia in serios, dar nu-l suport daca-si refuza lucrurile bune in el, daca nu admite ca e frumos, ca are umor, ca e inteligent, imi plac oamenii care isi asuma calitatile si care lucreaza la defectele lor, dar care nici nu-si exagereaza calitatile fara niciun argument si sunt de prost gust. Nu suport megalomania si narcisismul dar sunt obsedat de moarte (exact ca narcisistii si megalomanii) si consider ca moartea mea e o drama universala (constient ca doar pentru mine e). Le seman tuturor oamenilor pe care-i detest. E si motivul pentru care-i admir in secret. Doar pe profesorii universitari care n-au vlaga si nu inspira pe nimeni si vin la catedra ca la macelarie, pe ei ii urasc si atat. Ii urasc clar, hotarat, precum respir. E o crima imensa, e atat de important rolul de Profesor, si sunt atat de putini profesori… O sa scriu candva despre cum ar trebui s-arate un profesor, cu exemple concrete. Pe de alta parte ii si inteleg, poate asa erau si ei la inceput, naivi, iubitori – dar ce studenti au… dupa 4-5 ani de indurat imbecili, mai ai oare pasiune? Iata harul, sa nu te lasi afectat de tonele de imbecilitate si golanii de care te vei lovi in contactul cu studentii.

Blaise Pascal și iubirea de sărăcie / Despre sfinţi si vanitate

A avut dintotdeauna o atât de mare iubire pentru sărăcie încât aceasta era continuu prezentă în mintea lui (…) iubirea pentru această virtute spori mult spre sfârşitul vieţii; nu-i puteam aduce o mulţumire mai mare decât să-i povestesc despre ea şi să ascult tot ceea ce avea el să ne spună în privinţa ei. N-a refuzat niciodată să dea de pomană cuiva, cu toate că nu era nici el prea bogat, iar cheltuielile pe care era obligat să le facă din pricina bolillor sale îi întreceau venitul. Nu dădea niciodată decât lipsindu-se pe el. Dar, dacă încercam să-i atragem atenţia, în special când făcea o donaţie prea mare, se necăjea şi ne spunea: “Am remarcat un lucru şi anume că oricât de sărac ai fi, tot laşi ceva în urmă după ce mori”. Depăşea uneori măsura, obligat fiind apoi săse îndatoreze ca să poată trăi şi să ia bani cu împrumut pentru că dădea săracilor tot ce avea; nu recurgea la prieteni, căci una din maximele sale era să nu ceară niciodată nimic pentru nevoile lui, de teamă să nu inoportuneze pe ceilalţi şi pe ai săi.

(Blaise Pascal, Cugetari)

“teama de a nu-i inoportuna pe ceilalti” – ce bine il inteleg! In doua decenii de existenta nu m-am plans nimanui, desi am ascultat problemele tuturor. Tot ce-a venit dinspre mine spre ceilalti au fost glume, din dorinta de a le oferi bucurie.

La Rochefoucauld l-ar numi un mare orgolios – stiuta fiind vanitatea oamenilor Darnici, extrem de darnici. Dar nu e oare si un cinism acesta? Oare chiar sa nu existe oameni buni? In spatele fiecarui gest de Om sa stea ascunsa o mizerie? Mi-ar placea atat de mult ca geniul lui Pascal sa se fi intalnit cu o bunatate nemasurata. Nimic mai placut decat un mare spirit (unul dintre cele mari ale omenirii) sa aiba amestecate in el geniul cu bunatatea. Atat de rari oamenii inteligenti si buni…vedem mai mereu oameni care-au citit cate ceva si sunt aroganti, marunti, tocilari, obtuzi, veninosi, r e s e n t i m e n t a r i, care se folosesc de cunostintele acumulate din carti, de vocabularul de acolo, pentru a manipula si a-s ivedea interesul. Iata un om mai inteligent decat toti intelectualii la un loc, care era si de o bunatate infinita.

Ma obsedeaza insa acel “oricat de sarac ai fi, tot lasi ceva in urma dupa ce mori” – la ce sa se fi referit? Ceva ce a realizat la sfarsitul vietii… Poate se refera la faptul ca oricat de sarac crezi ca esti tot ai ceva, un leu, o haina pe tine, atunci cand mori? Nu poti sa nu ai realmente nimic, sa fii dezbracat si sa nu ai nimic? Habar nu am, dar ma atrage enorm aceasta expresie, chiar daca nu am nici cea mai mica idee la ce se refera. Ah, cat as vrea sa am aceeasi realizare – iubirea lui fata de saracie o impartasesc total, la fel si darnicia pana la absurd, cand te lasi pe tine pentru celalalt, am facut si asta – insa cred ca ne desparte orgoliul, fara-ndoiala ca e o voluptate divina in a oferi, in a te sacrifica.

O inteleg atat de bine pe Simone Weil care-l invidia pe Iisus pentru suferintele sale!

Imi plac toti oamenii care au orgoliul de a suferi pentru ceilalti pana la dementa. De a se sacrifica fara rezerve, de a trai cum e ideal pentru celalalt. N-am nici o indoiala ca cei mai mari orgoliosi au fost sfintii si martirii (care, toti pana la unul, se detestau si se considerau ultimii oameni, tocmai pentru ca se raportau mereu la Dumnezeu, tindeau sa fie Dumnezeu si vedeau cat sunt de departe). Pe de alta parte, de ce sa mai traiesti daca nici macar nu visezi sa ajungi un om cu un univers launtric extraordinar?

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu