Tag Archives: existentialism

Matei

Matei era nerăbdător să vină ziua de 15 mai. Atâția oameni de întâlnit – ce entuziasm! Urma să aibă două săptămâni pline numai cu văzut oameni care-i erau dragi. Când a venit 15 mai, Matei a amânat puțin întâlnirile pentru a experimenta prima oară singur ieșitul în aer liber, astfel că prima zi a stat singur în parc. A doua zi, tot navigand pe internet, Matei s-a surprins uitându-se la stiri legate de virus, sperând în secret ca restricțiile să revină pentru a putea să-și justifice ceea ce, o știa deja, avea să fie o ticalosie – urma să nu concretizeze nicio întâlnire. Adevărul e că nu avea energie să vadă pe nimeni. “Măcar sunt sincer” se consola, sperând că se va simți mai puțin nesimțit. Se obișnuise în cele două luni atât de mult cu propria companie, încât, acum, deși îi erau la fel de dragi ceilalți, Matei prefera confortul absolut, libertatea totală conferită de singurătate. Lipsa totală de orice responsabilitate dublată de lenea dulce pe care o simțea experimentand vremea splendidă de afară, îl ademenea fără scăpare. Dacă va vrea să iasă în parc, va ieși, dacă nu, nu va ieși. Întâlnirea lui e cu sine. Nu se va simți prost că n-a mai avut chef să iasă în parc, cum ar fi simțit dacă ar fi întâlnit pe un altul. Avea să-și dea doar lui socoteală și asta îl mulțumea. Era fericit în propria companie. Ce libertate! Nu vor exista ore de întâlnire, nu vor exista planuri, scheme. Totul va curge de la sine… Se va aseza ca o floare pe valurile marii si se va ofili privind cerul… Se simte, totuși, vinovat. Știe că i-ar fi făcut să radă pe mulți, că ar fi adus un strop de bucurie în viețile lor – dar se consolează cu ideea că oricum face asta și la distanță. Ideea de a se deplasa spre ceilalți, de a bifa întâlniri setate, îl obosește îngrozitor. “Nu am energie, vreau să stau așa, în liniște” își spune privind pe fereastră, ascultand cântecul splendid al păsărilor. Închide ochii și-și simte obrajii mângâiați de soare. “Ce frumos…” Nu simte să găsească o replică “profundă”. E într-adevăr frumos. E cu el însuși, el știe exact ce înseamnă acel frumos. Ce-i de făcut? L-a luat valul în diverse conversații, în anumite clipe, și-acum a venit nota de plată! O, dac-ar putea da timpul înapoi! Ar fi fost infinit mai cumpătat. Dar Matei e acel gen de monstru naiv care, din iubire pentru Clipa din prezent, e gata de orice sacrificiu. Daca e entuziasmat, poate sa-si vada restul zilei intr-un iglu cu partenerul de dialog, pentru ca apoi, trezindu-se din vis, cand viata reala vine peste el si noi emotii (sau poate starea lui naturala) il coplesesc, nu mai are energie nici sa salute pe cineva. Totul se făcuse cu entuziasm, pe vremea când erau imposibile acele întâlniri – acum însă, dacă ar fi sincer, nu dorește să vadă pe nimeni. Se simte rău că nu dorește să vadă pe nimeni, nu face o voluptate din asta și nu se mândrește că nu vrea să vadă pe nimeni. N-a uitat nicio clipă că e la fel ca toți ceilalți, nu e special cu nimic, ba poate puțin bolnav, realizează că nu e tocmai sănătos să fii astfel, că toți cei din jur sunt euforici să vadă alți oameni, însă se simte mai apropiat de firea lui, mai apropiat de starea pe care o are, mai sincer față de sine rămânând singur, rasfatandu-se în acel mers greoi, leneș, fără să se gândească la nimic, lăsându-se în razele înțelegătoare, liniștite și tăcute ale soarelui. E o muzică a vremii de-afară atât de armonioasă, că nu vrea să vorbească, orice dialog îi pare c-ar dilua atmosfera de afară. Poate din teama de a nu-și tulbura armonia interioară la care ajuns, odată intrat într-o relație cu propria liniște din viața sa, Matei a ajuns să nu fie cu adevărat interesat de prezența nimănui altcuiva – oameni respectabili și demni de admirat – dar pe care Matei e fericit să-i întâmpine în mediul virtual, cu care să schimbe opinii, să glumească, pentru ca apoi, când va simți cea mai mică lene, să încheie conversația și, fără efortul pe care l-ar fi depus să se întoarcă acasă, să se arunce imediat în pat și să se relaxeze. Sau nici măcar să se relaxeze! Să se agite în voie. Să se întindă fără niciun sens – căci nu ii e somn. E însă liber, se lasă în voia instinctelor ca o panteră blazată… Ideea că trebuie să iei transportul in comun, să aștepți, să stai pe o bancă, să vorbești lucruri pentru care poate nu ai energie – îl obosește nespus. De fiecare dată când are un acces de vinovăție cu privire la acei oameni pe care nu-i vede și se-apucă să le scrie un rând prin care-i invită – e străfulgerat de imaginea orei setate, a orelor pe care le va trăi până la acea întâlnire, a faptului că va trebuie să se îmbrace, să aștepte metroul, să se urce in el, să tolereze transpirația celor din jur, discuțiile celorlalți, să stea pe o bancă, să radă uneori fals – din bunătate – la întâmplările celorlalți care nu-l mai surprind cu nimic. Apoi șterge acele rânduri și revine in pat, întinzându-se cu acea bucurie pe care o simți când nu trebuie să mai faci ceva ce trebuia să faci mai mult de dragul celorlalți. Totodată, acest regim al unui monstru naiv, acest stil de viață izolat – atât de potrivit pentru structura lui interioară, are și ceva profund neomenesc care-l tulbură și-i întunecă sufletul.
Dacă ți-a plăcut acest text, susține-mă cu 4 lei:https://www.patreon.com/bogdanliviu

suicid vis si pepene verde

Am vazut in magazin un pepene verde care avea culorile in asa fel incat stiai ca nu e copt. Vedeam cum il ignora oamenii asa ca mi s-a facut mila de el si l-am cumparat. Mi-l imaginam orgolios, plecand cu mine din magazin, recastigandu-si demnitatea. “Oricum nu imi placea de nimeni” mi-ar fi spus prinzand putin culoare in obraji, asa cum fac marii orgoliosi cand sunt refuzati si nu sunt capabili sa-si asume o infrangere.

Ajung acasa si cand sa il tai, privesc cutitul. Apoi privesc pe fereastra cu cutitul in mana. Ma uitam la cer cu cutitul intr-o mana si cu pepenele in cealalta. Imi apropii lama de obraz. Pentru o secunda – sentiment de completa irealitate. Eram pe pragul unui vis. “Oare chiar exist?” Nu mai aveam incredere ca n-o sa-mi tai gatul. E o linie atat de fragila, un gest infim pune capat la tot. Doar apesi putin… Cum ar fi sa realizezi ca, odata murind, treci un oarecare test, te trezesti in altceva, in alta iluzie care pare reala? Asa cum te trezesti dupa un vis puternic, asa sa fie si aici, dupa cel mai puternic vis. Dar ce ma intereseaza e neincrederea in mine insumi. Sunt din ce in ce mai suspicios cand am ceva in mana. Cu cat raman cu un cutit in mana pentru perioade mai indelungate de timp, cu-atat obsesia sinuciderii prinde contur. “Cum ar fi” devine “ia sa vad”. Nu e disperare, nu e depresie, e curiozitate. Cautarea adevarului ultim care sta sub aceasta haina a mortii pe care o vedem venind dar n-avem curajul sa facem pasi spre ea, s-o imbracam si sa vedem cine suntem cu adevarat.

Imi e totusi teama de mine insumi – iar asta ma sperie. Iata un om de doua ori ingrozit… O voi sfarsi rau, nu mai pot continua asta. E absolut inutil. Zilnic sa nu faci altceva decat sa eviti sa te sinucizi, sa eviti adevarul pe care il cauti. De ce am pus italice la aceste cuvinte pe care mi-e lene sa le bag intr-un program ca sa fie scrise cu diacritice? Ce mult tin la aceste nimicuri, vreau sa fie accentuat un anume cuvant, sa sublinieze tonul – ca sa ce? La ce bun? Ce farsa! Nu crezi in nimic, te plimbi cu cutitul pe obraz dar pui italice.

Odata de-am fost… Rilke

Odată de-am fost, numai o singură dată:

pământean dac-am fost, mi-e cu neputință să mă dezic.

(Rilke, A noua elegie duineza)

Iata poezia!

Vedeam ieri o pasare micuta chinuindu-se sa zboare, batea din aripioare parca inecandu-se cu aerul, nestiind sa zboare – si ma gandeam cat ii seman… in fond, sovaia, nu era convinsa ca voia sa-si continue drumul (care drum? stia prea bine ca nu are unul, ca imita celelalte pasari fara convingere, dadea din aripi ca sa nu fie luata-n vizor de ceilalti). Si ma gandeam cum ar fi sa cada pur si simplu deodata. Fara sa aiba vreo boala, sa ii vina ideea de a se opri pur si simplu. O pasare care parca spune: “nu mai pot”, si gravitatia o ajuta sa moara…

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Cum mă cheamă?

Reciteam un text și-mi văd deodată numele. Urmăresc fiecare literă din el și-ncerc să mă găsesc. Cu neputință. N-am nicio legătură cu numele meu. Dacă mi-aș spune de azi altfel, nu s-ar schimba nimic. Nu la fel se întâmplă când îl privesc întreg. Bogdan Liviu. Da, aici mă văd. Dar Bogdan sau Liviu, separat, niciunul n-are legătură cu mine. Așa că atunci când mă mai întreabă oamenii: “Bogdan sau Liviu?” O să spun BogdanLiviu. Dar apoi vor crede că te izmenesti și faci pe interesantul – ceea ce și fac, dar e adevărul! Nu mă cheamă nici Bogdan, nici Liviu. BogdanLiviu sau ne privim și știu că vorbești cu mine. Uneori mă mai răsfăț spunând “Micul Cioran”. Sau “Fiul lui Nietzsche”. Dar astea sunt copilării de prost gust de care, firește, numai un BogdanLiviu era capabil.

Asta e!

Mă uit așa la cei care mai citiți prostiile mele și vă mai fac să râdeti din când în când. Vă sunt drag unora, alții mă considerați (justificat, de altfel) o nulitate arogantă. Poate unii sunteți oameni buni, cu umor. Sper să fiți! Nu-mi convine ideea că nu aveți umor și totuși râdeti la ce scriu, ar însemna că nici eu nu am umor. Mă uitam la notificări și vedeam diverse nume și mă gândeam așa la voi, la soarta voastră. Zic, ce se va alege de oamenii aceștia, cati vor fi incinerati, cati vor sfarsi in sicriu? Fiecare cu destinul lui. Poate unii veti fi rapiti, nimeni nu va va gasi cadavrul. Unii poate veți face accident chiar azi. Unul din voi s-a oprit din citit acum, s-a supărat pe mine că i-am dat acest gând –  și așa e ipohondru și obsedat să nu pățească ceva. Are conștiința misiunii sale; deși nu face nimic cu viața lui, simte ca e esențial să rămână în viață cu orice preț, dar n-ar putea spune de ce. A citit totuși până aici, i-a plăcut c-am vorbit de el. Oricum ar fi, în cel mai bun caz, vom muri toți peste câteva decenii. Ne-am strâns aici la un text, radem, e frumos afară, ne entuziasmam puțin. Poate vom ieși prin parc? E o vreme splendidă! Ah, iată-ne iubind viața pentru o clipă! Nu va dura mult, vom reveni la moleșeală și incapacitatea de a trăi, vom pierde iarăși timpul cu glume facile ca și când viața e ceva banal, ne plictisim în ea și avem aerul că suntem nemuritori.  Dar și dacă îl pierdem, și dacă nu, asta nu ne schimbă destinul cu nimic. Suntem condamnați orice am face. Oare ce faceți acum? Unul mănâncă, altul dansează, unul se masturba, un om citea dezbrăcat ce-am scris. S-a rușinat acum, s-a îmbrăcat. De ce te rușinezi? Cine va mai ști că citeai dezbrăcat un text al unui străîn? Crezi că peste trei milenii se va vorbi despre ține: “Era un tip prin 2020 care, să vezi fază, era genial omul, se dezbrăca și citea postările străinilor pe facebook. Era un ritual. Nimeni nu-i știe numele dar toți vorbesc de el. Se zice că Iisus îl invidia, e cel mai mare om pe care l-a dat umanitatea.” Speri puțin, așa-i? Crezi că vei fi într-adevăr acel om, nu-i așa? Nu îți explici de ce, nu ai nicio calitate, celorlalți le spui că ești mediocru, că toți îți sunt superiori – dar în sinea ta singurul tău rival e Iisus, nu te compari decât cu Dumnezeu, nu-i așa? E okay, nu râde nimeni de tine. Credem ce dorim, facem și noi ce putem, ne petrecem și noi timpul cum putem până să devenim cadavre. Mă simt apropiat de voi prin soarta noastră comună. Dacă nu mai muream toți – dacă măcar unul din voi ar fi fost nemuritor (și toți credeți în secret că voi veți scăpa, că nu veți avea soarta tuturor oamenilor care-au murit până la voi, va faceți că nu vedeți câte miliarde de oameni au murit până la voi ca sa para ca exista sanse reale sa evitati neantul), probabil că nu mai eram apropiați. Ce frumos e, nu-i așa? Să știi că vei muri în practic câteva clipe și să te simți apropiat de ceilalți, să le simți de acum praful care vor deveni și care tu însuți vei fi. Cândva, ne vom contopi in nimic, prieteni. Va iubesc! Nu e adevărat, nu va iubesc. Așa e omul, se entuziasmează. Așa faceți și voi când va place o metaforă pe care o considerați de fapt a voastră, veniți repede cu: “omule, ești genial!” Va iubiți pe voi in mine, am spus ceva ce voiați să spuneți voi, altfel, nu dați doi bani pe mine. Eu doar am avut norocul sa ghicesc un gand de-al vostru pe care voi il premiati complimentandu-ma. Și chiar când spuneți “genial”, știți prea bine că e ridicol, știți că nu sunt. O spuneți așa, avântați, prinși de un elan de moment. Eu continui apoi să scriu alt text, va apare in feed și-ncepeti să-l citiți, dar acum deja aveți așteptări, vreți să va placă la fel de mult “ca atunci”, vreți să fiu “genial” adică pe placul vostru – asta e geniul, nu? Geniul e să scriu chestii care să va placă vouă enorm, dar nu se mai întâmplă așa. Nu va mai place, sesizați la mijlocul textului că vreți să va uitați la un serial, nu aveți chef de ce scriu deși ați vrea să aveți chef. Totuși, nu uitați că v-am făcut să râdeti cândva, așa că dați like la postare dezamăgiți. Nu inimă, ci like. Unul rece, impersonal si politicos.  E felul vostru elegant de a îmi spune adio. Și când te gândești că eram o familie acum o oră și eram genial și va imaginați având într-un fel un contact cu mine până când vom muri! “Ești primul om pe care-l citesc când întru pe internet” îmi spui, dar când cer patru lei pe lună să mă susții dacă-ti plac textele, nu mi-i dai. O apa plata la jumate! Consideri ca n-o merit, e prea mult. “Oricum e gratis – și hai să fim serioși că nu scrie atât de bine.” Deja sunt o mediocritate, deja voi sunteți marinimosi că mă citiți. Acum nu mai contez. Poate, cine știe, peste cinci, șase luni, când va veți plictisi crunt, mai veniți aici pe pagină să vedeți “ce-a mai zis ăla”. De la geniu la “ăla”! Ce efemere, ce inutile sunt și complimentele și insultele. Dacă toți ați spune că sunt ultimul om, s-ar schimba ceva? Uite, eu o spun: toti pana la unul, sunteti oameni de nimic! Noi nu suntem inca oameni, prieteni, si nici nu vom mai putea fi! Vom muri neoameni! Unii dintre voi insa simt c-ar fi putut fi oameni, intuiesc cam ce inseamna asta si regreta ca si-au trait viata atat de superficial. Da, unii dintre voi ati fi putut fi Oameni… Ei, nu-i nicio drama. Moartea ne va face sa uitam toate infrangerile! Apoi voi spuneti: “e adevarat, suntem nulitati, dar tu esti si mai nul decat noi!” Sunt imense sansele sa aveti dreptate. Dar ce conteaza? Nu ne putem certa, ne e imposibil! Si daca va iubeam ne-am fi putut certa. Dar ca sa iubesti trebuie sa existi, sa poti tipa, sa te agiti, sa c r e z i! Până la urmă, ce spuneți voi despre mine are legătură cu voi mai mult decât cu mine. Eu, de fapt, nu exist, sunt propria voastră creație, voi citiți și îmi spuneți cum sunt. Eu nu exist prin mine însumi. Eu sunt acest șir de cuvinte impotmolite. Sunt o insuficiență căreia voi ii dați aromă de absolut prin imaginația voastră, prin aproximarile voastre, prin interpretarile voastre gresite asupra a ce scriu. Nimeni nu  citeste textul asa cum l-am scris – nici macar eu!  Cat suntem de izolati pe lume! Scriu aici si sunt singur, singur, singur. La fel si voi. Mereu va fi asa. Mereu veti citi singuri, mereu veti scrie propriile carti, citindu-i pe altii. Nu aveti contact cu nimeni, de fapt. E calatoria voastra cu voi insiva. Eu sunt o pista pe care alergati… O pista, ce-i drept, potrivita pentru ritmul vostru, o pista care se pliaza pe structura voastra interioara. Ma calcati in picioare si eu va sunt recunoscator… Dar ati observat ca cel care a castigat o cursa, multumeste tuturor, dar niciodata pistei? Nici nu e nevoie sa multumiti, important e ca ati alergat alaturi de mine. In fond, voi oferiți viață literelor mele moarte. Și totuși, deși e atât de frumos că experimentăm asta, tot vom muri. Asta e! Ah, ador aceasta intelepciune, nu regret ca sunt roman numai pentru acest “asta e!” Nimeni nu-l poate spune ca noi. Sa ne bucuram din suflet. Asta e, asta e, asta e! Pana la lacrimi sa repetam. ASTA E! Asa a fost sa fie, asta e! Măcar am trăit împreună, o clipă, cândva, într-o după-amiază de care nimeni nu-și va mai aduce aminte niciodată.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe lună:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Fantomele omenirii

M-am întâlnit iarăși cu oamenii din specia mea. Da, ei sunt. Îi recunoști rapid. Oamenii care vin să cumpere cu două minute înainte să se închidă magazinul. Oamenii care se duc la magazin cu rigoarea cu care mergea Kant la plimbare. Ce indivizi, cât sunt de distruși, toți! Nici nu știau ce caută – și eu le eram complice, și eu bajbaiam, venisem mai mult pentru ei, să-i revăd, să mă odihnesc în incertitudinea și anxietatea lor, în singurătatea și disperarea lor. Toți, marii poeți căutând grisine, acolo îi găsești, în clipa când magazinul tocmai închidea ușa. Nu vor să vădă pe nimeni – probabil n-au mai spus salut unui alt om de un deceniu. Azi era o fată, o brunetă, înaltă, drăgălașă, era înaintea mea. Vrea să ia o plasă și scoate două din greșeală. O semiating spunându-i frumos să-mi dea și mie una din ele. Aproape tremura de emoție. A zâmbit. Eram așa fericit! I-aș fi cumpărat toate plasele din magazin doar ca să mai zâmbească o dată.  Apoi urmează să cumpere. Nu-și găsește cardul, cât era de pierdută! N-a existat visătoare mai mare. “Numai puțin că nu-mi găsesc cardul” – a fost ultima din magazin care a realizat că nu-și găsea cardul, toți știam deja asta. Mă gândesc să-i propun să plătesc eu și rezolvăm apoi. Dar acel “Rezolvăm apoi” ar fi îngrozit-o. Dacă ziceam “lăsați, plătesc eu” era exagerat. Nu știam cum s-o ajut. “Plătesc eu și mi-i dați când ne mai intersectăm, că și eu tot noaptea vin”, adică, “și eu sunt ca tine – te știu!” dar e ciudat până și pentru cei ciudați să spui asta. Mă gândeam că apoi după ce-i achit eu produsele, mergem să-și ia cardul și mergem la un bancomat să-mi dea banii înapoi, iar pe drum aflam detalii despre ea. Sunt absolut convins că nu mai vorbise cu un om de minim două luni. Știu exact stanjeneala aia, agitația, emoția pe care o ai doar pentru a plăti niște produse, când oamenii se uită la tine, au așteptări. Într-un final și-a găsit cardul, n-am apucat să-i propun s-o ajut, să fac pe salvatorul, pe eroul, să-mi scot paltonul și s-o acopăr iar oamenii din magazin să mă aplaude. Evident, făceam asta ca ultimul ticălos, să mă simt bine c-am ajutat un om și să o și exploatez, să aflu care era viața ei, mă interesa tiparul acesta de om pe care n-am cum să-l cunosc că nu-și face prieteni. În clipa când își face prieteni a ieșit din acea zonă care mă fascinează, zona izolării totale. Dar cât de greu și-a pus produsele în plasă, ferească Dumnezeu! De când mă știu, toți oamenii se grăbesc să pună produsele în plasă. Ea era atât de zăpăcită și funcționa atât de în reluare, că abia își dăduse seama că achitase și totul era în regulă. Stătuse cu bonul fiscal lângă ea de două minute până să-și dea seama că achitase. Apoi bagă, unul câte unul, nectarul de portocale și ce mai luase ea, produse, de altfel, care-i reliefau sensibilitatea. Mi-o imaginez la fel de fragilă precum erau trăsăturile ei, toate produsele erau drăgălașe, inocente, feminine aproape. Era genul acela de femeie care pășește ușor, acel pas ușor de care vorbește Nietzsche și care-i atât de fermecător pentru oamenii care văd mai mult în viață decât un fund (care, de alfel, e divin). Mă gândisem pentru o clipă că face asta intenționat, prea le punea în reluare. Dar săraca de ea nu mai știa pe ce lume se află. Trăia la o tensiune extraordinară, din nimic! Pentru a nu pune presiune pe ea, mă prefăceam că mă uit undeva, că nu aștept, că nu mă grăbesc să cumpăr, să-mi vină rândul, că poate sta acolo până dimineață, totul e în regulă, sunt alături de ea, stăm cât e cazul. Mă temeam că scortosul din spatele meu, ins de 50 de ani care avea mutră supărată de când s-a născut și părea că n-a zâmbit niciodată, îi va spune cu ton sinistru acel clasic: “domnișoară haideți că ne-apucă dimineața”. Ar fi distrus-o. De parcă ar fi avut ceva de făcut! Voia să vadă te miri ce film prost pe pro tv și să adoarmă la jumătatea lui. În fine, bagă produsele în plasă și apoi urmez eu, cumpăr repede și practic ies odată cu ea, și mergeam așa unul lângă altul, ea foarte emoționată în continuare. Am zâmbit și eu, ca ultimul cretin, parcă spunând “haha, ce fază, cu plasa, mai știi?” Am vrut să adaug: “acum de câte ori voi cumpăra plasă mă voi gândi la tine. Dar vin cu geamantanul pentru a-ti oferi libertate.” –  dar era replică de telenovele proaste. Ne-am privit, mi-a zâmbit ușor, complice, apoi am lăsat-o să se distanțeze să se simtă liberă, în largul ei. Era ca o panteră care trăise mult în sălbăticie, care mai avea mult până să aibă încredere în oameni. Și mă uitam așa cum își pune apoi gluga pe cap să se simtă iarăși în siguranță și cum merge spre casă cu acel pas fermecător, atât de fragil și cuceritor totodată. Ăștia sunt oamenii mei, îmi spuneam. Din spatele meu mai veneau alți mari melancolici, care nu luaseră nimic. Veniseră doar să fie triști în alt loc. Veniseră sa suspine că nu mai e pe stoc te miri ce suc de care nici nu aveau nevoie pentru că oricum nimic nu contează. În afară de doi-trei bădărani, toți de-acolo îmi erau dragi și mă simțeam apropiat de ei. Nimeni nu scrie despre acești oameni, aceste fantome anonime care vor muri în singurătate și de care nimeni nu va ști niciodată, oameni hipersensibili ale căror trăiri pot hrăni cu emoție o metropolă. Mai ales in vremurile noastre in care n-avem decat vid interior, impersonalitate si sarcasm rece – blandetea si gingasia lor ne-ar reda umanitatea. Dar nu-i vedem – si ei sunt bucurosi sa fie invizibili. Dac-aș fi fost cu adevărat scriitor aș fi fost cel care pătrundea in aceste personaje și le făcea auzite. Dar, din păcate, ros eu insumi de sarcasm, m-am departat de orice profunzime, n-am aderenta la nicio valoare, nu sunt decât un clovn semitalentat la mâzgălit care scrie glumite pe Facebook.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Iubire 2020

Facebook. Conversația începe la 20:00. Salut, salut, încântat de cunoștință. Glume, entuziasm, fluiditate. Ambele părți sunt interesate. Nimeni nu e politicos, se vorbește direct, intim, cu entuziasm. Mici apropouri, slabe jocuri de cuvinte cu tentă erotică. Deschidere din partea ei, lăcomie din partea ta. De la 20:00 la 20:45 comentarii ample despre cum ați face dragoste. 20:45 – apar nuduri. 21:00 – după ejacularea de la o fotografie pe care i-ai cerut-o pentru a portretiza o fantezie care s-a născut în dialog, apare luciditatea, care-ți spune: “nu ai nimic în comun cu acest om, nu te interesează nimic din ce-ți spune. Salut, numele meu este Luciditatea iar lângă mine asistentul meu permanent, Plictisul. Venim mereu la pachet.” La fată, însă, entuizasmul sporește, vorbește de căsătorie; tu, simțindu-te vinovat, accepți propunerea, mimând un zâmbet politicos. Până la 22 se vorbește despre copii. Se vehiculează diverse nume, pe care le refuzi pentru a ține proiectul departe de realizare. N-o lași să-și termine ideea ei cu “Am putea face mâine o conferință să îi anunț și pe părinți. Trebuie să-mi iau microfon.” că încerci deja să-i temperezi entuziasmul. Îi spui timid că nu ți-ai dori copii (nu încă, pentru a nu fi dur) că, de altfel, nici relație nu voiai, dar, având în vedere că purta acei colanți și era îmbrăcată într-o atare rochie purtând anumite dresuri, ai realizat că, având zilnic acces la acele comori, până la urmă nu e atât de rău să fii într-o relație. 23:00 – oficializarea căsătoriei. Ora de miere pe Skype în Video Call. Conexiune slabă, obosită, vlăguită. “Dacă nu ești mental captivat de celălalt, dacă nu ești în primul rând cel mai bun prieten al lui, orice relatie, orice mariaj nu e decât o uzură într-o uzură”, îi spui în reluare, în timp ce ea aude doar “Maria” din tot mesajul tău. Îți închide și-ți scrie: “Sper să fii fericit cu Maria. Ești un nesimțit, un om de nimic. Adio!”. 02:30 – nu poate dormi, îi e dor de tine și, cum ți-a dat block peste tot, îți scrie mail. Mail scris impecabil, cu diacritice, spațiu și virgule splendid puse, fix trei puncte de suspensie la final (nu două, nu patru!), absolut totul e o operă de artă, o iubești pentru rafinamentul de care da dovadă în a-și manifesta sentimentele și te întrebi dacă nu cumva ea e partenerul de viață potrivit pentru tine. Îi răspunzi la mail sec, fără mulțumiri, fără lacrimi, fără efuziuni: “Maria. Așa o va chema pe fata noastră.” La zece secunde, primești alt mail: “Va fi băiat.” Îi răspunzi: “Maria, așa îi vom pune numele și dacă va fi băiat”. Te sună. Râde cu tine, îi povestești de neînțelegere, cum că tu spuneai altceva și ea înțelesese că era vorba de o femeie, dar în timp ce e totul în regulă între voi, în chiar mijlocul acelui paradis, în care ești atras de ea și o apreciezi enorm, o descoperi ușor ușor și observi că e inteligentă și extrem de grațioasă, sensibilă și feminină, te simți trist, simți nevoia de a rămâne singur, ai vrea ca ea să uite deodată că exiști, te obosește deja scenariul următorilor patru decenii în care vei fi fericit alături de ea. Încerci să rămâi entuziasmat la telefon, să nu o superi, când deodată o auzi: “Of, de fapt… mai bine s-o lăsăm baltă, mi-e totuna! Nu mai vreau nimic din toate astea, simt c-am fost deja fericită, că ne-am trăit viața!” Îi spui entuziasmat că fix asta găndeai și tu iar asta o bucură, se simte apropiată de tine. Va întâlniți la 4 dimineața și mergeți pe stradă ținându-vă de mână ca doi melancolici recent divorțați, care se iubesc…

Susține cu 4 lei pe lună:

patreon.com/BogdanLiviu

Diogene din Sinop, simbol al Sincerității și întemeietorul Ironiei

Acum ceva ani scriam, fascinat, despre Diogene – un om pe care și azi îl iubesc.

Diogene din Sinope (c.412 î.Hr. – 322 î.Hr.), cunoscut şi sub numele de Diogene Cinicul, a fost un filozof grec şi unul dintre fondatorii Cinismului.  Diogene, fiul zarafului Hikesios, era originar din Sinope.
După spusele lui Eubulides, Diogene alături de tatăl său au fost exilaţi, după ce, se pare, Diogene ar fi falsificat monezi, asta după ce tatălui său i se încredinţase o zarafie a statului, astfel c-a fost silit să părăsească ţara împreună cu tatăl său (de precizat că încă nu se ştie exact motivul ostracizării lui Diogene, există mai multe versiuni în acest sens).

Ajuns la Atena, Diogene se întâlneşte cu Antistene, al cărui discipol devine, în ciuda faptului că Antistene nu era tocmai condescendent cu elevii săi, ba din contră, era chiar insolent cu aceştia. Se spune chiar, ca Antistene l-ar fi ameninţat cu băţul într-o zi, dar Diogene şi-a oferit capul, spunându-i aceste cuvinte:

“Loveşte, fiindcă nu vei găsi un lemn destul de tare care să mă îndepărteze de tine cât timp te aud vorbind”.

Acele cuvinte aveau să joace un rol definitoriu în relaţia celor doi; drept pentru care, din acel moment Diogene devine elevul lui Antistene.

 Cum era un exilat fără patrie, Diogene se apucă să ducă o viaţă simplă, să caute pe cât posibil să evite excesele, să se menţină la strictul necesar “supravieţuirii”, căci, spunea el, sufletul n-are nevoie de “monezi de aramă” pentru a fi desăvârşit; ba din contră, lupta împotriva desfătării, a poftelor trupeşti, ori a avidităţii abjecte şi a deformării sufletului pentru obţinerea “aurului”, era cu precădere o necesitate în vederea desăvârşirii sufletului.

 Theofrast, relatează că Diogene, într-o zi, se uita cu luare aminte la un şoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuş, fără să ţină seama de întuneric şi fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare. Lecţia pe care o învăţase privind respectivul şoarece, era ca şi el are capacitatea de a se putea adapta la orice cirscumstante şi că trebuie să se “reîntoarcă la natură”.

Neavând unde să doarmă, Diogene scrisese cuiva să-i facă rost de o locuinţă, şi cum acesta întârzia cu răspunsul, Diogene şi-a luat ca locuinţă un butoi. Vara, atunci când arşiţa dictatoare-şi făcea apariţia, se tăvălea pe nisipul fierbinte, iar iarna atunci când vântul îţi îngheţa respiraţia, îmbrăţişa statuile acoperite cu zăpadă, folosindu-se de absolut orice împrejurare pentru a se căli.

 Diogene numea şcoala lui Eucleides o şcoală de fiere; lecţiile lui Platon pierdere de timp, iar pe demagogi, servitorii mulţimii.

Fiind un veritabil cinic, Diogene spunea că oamenii se concurează la exerciţiul de săpat şi la lovit cu piciorul, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate. Se minuna că astronomii privesc către Soare si Lună, dar nu văd lucrurile de sub nasul lor; că oratorii în discursurile lor fac mult caz de dreptate, dar n-o practică niciodată, sau că avarii critică banul în timp ce îl îndrăgesc peste măsură. De asemenea condamna pe cei care laudă pe oamenii drepţi că sunt mai valoroşi decât banii, pe când ei înşişi râvnesc la cei bogaţi.

Referitor la cei care critica banul in timp ce-l indragesc peste masura, putem amintii si spusele lui Ralph Waldo Emerson cu privire la bani, el spunea ca: “Banii, adesea costa prea mult”.
Epictetus insusi spunea ca esenta filosofiei este ca un om sa traiasca in asa fel incat fericirea sa să depindă cat se poate de putin de lucrurile exterioare.

 Menippos, relatează că după ce a fost prins şi scos în vânzare, lui Diogene i s-a pus întrebarea ce ştie să facă, iar el a răspuns:
“Să guvernez pe oameni” pentru că apoi să-i spună crainicului: “Anunţa dacă doreşte cineva să-şi cumpere un stăpân”.

După ce l-a cumpărat Xeniades, Diogenes i-a spus:
“trebuie să m-asculţi, deşi sunt sclav, căci dacă un medic sau un marinar s-ar afla în sclavie, ar fi ascultaţi”.

 Pentru a ne face o idee si mai clara asupra lui Diogene, am sa divaghez spre educatia pe care le-a dat-o Diogene fiilor lui Xeniades.

Eubulos, povesteşte cum Diogene i-a educat pe fiii lui Xeniades, cum i-a învăţat să călărească, să ţintească cu arcul, să arunce pietre cu praştia şi să ochească cu suliţa. Mai târziu, când au ajuns la şcoală de luptă, nu îngăduia maestrului de gimnastică să le dea o educaţie ca la atleţi, ci numai atât cât să le sporească culoarea din obraji şi să-i facă sănătoşi. Copiii au fost învăţaţi de Diogene să-şi poarte singuri de grijă, să se mulţumească cu o hrană simplă şi să bea apa. Îi obişnuia să-şi taie părul scurt, nu să poarte podoabe, să umble uşor îmbrăcaţi, cu picioarele goale.

Acelaşi Eubulos relatează faptul că Diogenes ar fi îmbătrânit în casa lui Xeniades şi că, atunci când a murit, a fost înmormântat de fiii lui Xeniades.

Cineva îl intreabase odată cum dorea să fie înmormântat, la care Diogene a răspuns:
“Cu faţa în jos”.
“De ce ?” l-a întrebat celălalt.
“Din pricină că, după puţin timp, ce-i jos va ajunge sus”.

 O anecdotă demnă de precizat îl are ca protagonist pe Diogene, care, fiind invitat într-o casă luxoasă, i se interzice să scuipe, iar el trăgând flegma în gât, o scuipă fix în obrazul aceluia care i-a interzis, spunându-i:
“n-am putut găsi un loc mai potrivit”.

 Într-o zi, Alexandru cel Mare văzându-l pe Diogene în ce condiţii trăia, îl întreabă: „Ce faci, Diogene?” gândindu-se: “de ce un filosof atât de înţelept trăieşte în mizerie”, la care Diogene i-a răspuns:
“Mă uit după oasele tatălui tău, dar nu le pot deosebi de oasele unui sclav”.

Alexandru cel Mare a venit iarăşi, într-o altă zi, spunându-i lui Diogene că-i daruieşte tot ceea ce vrea, bani, femei, putere, orice!
La care Diogene i-a raspuns:
“Te poţi da la o parte din faţa mea ? Îmi blochezi lumina!”

Dupa o lungă conversaţie, Alexandru cel Mare pleacă spunând:
“Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene”.

 Alexandru cel Mare fiind la acea vreme cel mai puternic om, spunând acestea, ne putem imagina caracterul lui Diogene şi virtuţile sale care depăşeau orice situaţie materială ori poziţie socială, fiind impunător strict prin caracterul său.

Puterea şi banii lui Alexandru cel Mare n-au contat la fel de mult ca filosofia lui Diogene (care deşi nu era un om de vază, îi vorbea de la egal regelui). Aceluia ce spune că filosofia e de prisos, să i se aducă aminte de Diogene din Sinope!

 Diogene trăia la limita necesitatii supravieţuirii, având un dispreţ absolut faţă de convenţiile si principiile societăţii ipocrite de la acea vreme (ca de altfel şi din zilele noastre); cu precădere mustra filosofii, care deşi vorbeau adesea despre suflet, adevăr, sinceritate ori moralitate, nu se sinchiseau de ele, menţinându-le în teorie, neaplicand propriile lor teorii în viaţa de zi cu zi, netrăind astfel, o viaţă exclusiv virtuoasă.

 Cei mai mulţi oameni, spunea Diogene, judecă nebunia după deget. Căci dacă cineva merge arătând cu degetul mijlociu, unii îl vor socoti drept nebun, dar dacă-i degetul arătător, totul e în ordine.
 Mai spunea că lucruri preţioase se vând în piaţă pe nimic şi invers. O statuie se vinde pe trei mii de piese de aramă, pe când o măsură de făină se vinde pentru două monede de aramă.

Într-o zi, văzând cum un copil bea din palmă, îşi aruncă ulcica din desagă cu cuvintele:
„Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi”.

 Platon făcându-l odată câine, ironizându-l pentru modul său de viaţă, el i-a răspuns:
 „E foarte adevărat, fiindcă şi eu m-am întors la cei care m-au vândut”.

Diogene iubea câinii, tocmai pentru loialitatea şi sinceritatea sufletului lor.

 Platon definise omul „un animal biped şi fără pene” şi fusese aplaudat.
Diogene jumuli un cocoş şi-l aduse în sala de conferinţă, spunând:
„Acesta este omul lui Platon”.

 Însă pilda lui Diogene care şi-a pus amprenta cel mai puternic asupra concepţiilor mele de viaţă a survenit din această întâmplare:
aprinzând o lampă, în plină zi, Diogene umbla încoace şi încolo. Fiind întrebat de către mulţime de ce face aceasta, el le-a răspuns:
“Sunt doar în căutarea unui om cinstit”

Oare cum s-ar comporta un Diogene al zilelor noastre ?
În plină zi, cu o lampă, orbit fiind de întunericul dinlăuntrul oamenilor, de simţămintele subjugate şi modelate de scop; “orbecăind” prin lumina de-afară, în totală opoziţie cu întunericul din interiorul oamenilor, oare ar găsi el un suflet luminat şi cast ?
Ce ne mai pasă nouă de sinceritate, atâta timp cât avem o situaţie financiară prin care ne satisfacem trupul si slăvim bunăstarea materială ?

Dar să ne-aducem aminte de intrebarea lui Socrate:
“Nu-ţi este ruşine să te ocupi aşa mult de averi efemere, căutând să le tot sporeşti, iar pe de altă parte să nu te ocupi, nici să te îngrijeşti câtuşi de puţin de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârşite?”
Regăsim ruşinea şi în întâmplările lui Diogene, care, dând peste un tânăr care roşea, i-a spus:
„Bravo, aceasta este culoarea virtuţii”.

Vă-ntreb, oameni buni, oare mai avem ruşine ?
Să fim noi oare demni de această ruşine, de această culoare a virtuţii ?
Socrate ne-ndeamna să ne desăvârşim sufletul, dar oare mai apreciem sufletul ?
Oare în nimicnicia noastră nu ne-am paralizat sufletul căutând confortul financiar cu orice preţ ?
Oare mai avem nevoie de această flacără divină pe care-am stins-o ocupaţi fiind de rolurile pe care le trăim în iluzia eternităţii ?

 Am luat în deşertăciune sufletul, Dumnezeu s-aibă milă de noi!
 Schopenhauer însuşi spunea că animalul nu cunoaşte moartea decât în momentul ultimei expiraţii, pe când omul se apropie de momentul fatal conştient fiind de paşii care-l apropie nenincetat de abisul insondabil.

Si-atunci, vă-ntreb. De ce, bunăoară, dacă suntem conştienţi că tot ceea ce este aici va dispărea odată cu noi cât ai clipii, de ce căutam s-avem mai mult decât ne este folositor unui trai decent, simplu, ireductibil ?

Desigur, îmi veţi spune că Diogene era un cinic, nu avea respect pentru societate.
Dar oare putem să-l condamnăm ? Suntem noi, atât de curaţi sufleteşte pentru a-l judeca ?
Uităm, prieteni, ca însăşi motorul societăţii este ipocrizia; am putea oare nădăjduii spre o societate virtuoasă, din moment ce societatea a izvorât dintotdeauna din făţărnicia omului de zi cu zi ? De la zâmbetul fals, aruncat unui amic de care ai nevoie pentru a-ţi atinge un anume scop, ori de la confirmarile ipocrite pe care le dai atunci cand desi nu esti de acord cu ceea ce se spune, minti pentru a te integra in grup, până la situaţiile în care eşţi constrâns să râzi, pentru că altfel cel care te-a angajat te va da afară, şi astfel nu vei mai putea să procuri pentru familie…

S-ar putea argumenta lesne comportamentul lui Diogene, atâta timp cât cei din societate încă de la acea vreme jinduiau la aur, înlocuindu-si sufletul cu scopul meschin al confortului financiar; nu am nimic să-i reproşez, din contră, îi aplaud înţelepciunea pentru strigătul pe care puţini au avut urechi să-l audă, strigătul care ne îndeamnă să ne “reîntoarcem la natura”, să uităm de “convenţiile sociale” care ne-au abrutizat si ne-au ponosit sufletul..strigat care ne-ndeamna să trăim în umilinţă, să ducem o viaţă simplă, căci ce altceva dacă nu însăşi “ruşinea, este culoarea virtuţii” ?
Ce reîmprospătare ar aduce în sufletul nostru un Diogene, ori un “Socrate dement” dac-ar fi trăit astăzi, in lumea “civilizata”, dar cu sufletul inert.

 Diogene îşi mustra semenii cu privire la rugăciunile lor, spunând că oamenii cer lucrurile care li se par lor bune, dar nu cele care sunt bune cu adevărat. În ce-i priveşte pe cei înfricoşaţi de visurile lor, le spunea că nu se îngrijesc de ce fac când sunt treji, dar se preocupă mult de viziunile care le apar în somn.

Raportându-ne la situaţia actuală, putem oare să nu observăm că din ce în ce mai multă lume foloseşte rugăciunea pentru a-i cere lui Dumnezeu avuţii, bani, ori alte nimicuri de care cred ei că au nevoie, ori “li se par lor bune”, pe când, “cele ce sunt bune” în adevăratul sens al cuvântului, de pildă sănătatea, iertarea, iubirea, puterea de muncă, pentru a putea să-ţi îndeplineşţi o dorinţă pentru care ai muncit cu trudă, ori să-l rogi doar, pe Dumnezeu să aibă milă de sufletele rătăcite, şi să îţi dea putere ca şi tu, la rândul tău, să fii puternic şi să nu fi dus în ispită ? De ce au uitat să folosească rugăciunea ca pe o comunicare cu Dumnezeu, pentru a-i mulţumii, pentru că fără El viaţa n-ar fi fost posibilă ? Bineînţeles, toate acestea trebuie spuse realizând totodată că viaţa aceasta nu este altceva decât un dar de la Dumnezeu, iar ceea ce facem cu ea, ori mai bine zis, ceea ce devenim în viaţa aceasta, este darul nostru pentru Dumnezeu.

Vă-ntrebaţi oare dacă nu cumva am fost naiv, spunând că trebuie să ne rugăm “pentru iubire” ? Considerati, pesemne, ca ceea ce-am spus este o adevărată nostimadă? Se prea poate. Dar, ce atunci, prieteni, ce – dacă nu iubire ? Să ne-aducem aminte de ce spunea Dostoievski:
“Iadul este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”. El îşi imagina chiar cum, într-un final, şi cei ce jinduiau la iubire, disperaţi si izolati sufleteste cum se aflau, erau într-un final iertaţi şi intrau şi ei în gradina celor ce au avut capacitatea sa ierte, celor care iubesc necondiţionat; sperând totodata că, trăind printre acele suflete desăvârşite, vor reuşi şi ei, într-o bună zi, să fie aşijderea lor!
Or, vă-ntreb, dacă fără iubire exista viaţă, ce fel de viaţă este aceasta ?
Credeţi oare, că n-avem nevoie de iubire ?

 Dacă plecăm de la premisa că Raiul este o stare de conştiinţă, cum putem oare să ajungem în Rai după ce murim, când noi n-am ajuns încă de pe Pământ ? Cum ne putem ridica sufletul când noi am trăit numai în corp, ignorând amprenta divină ce salaşluia în noi ?

Suntem oare pregătiţi pentru acest pas ? Şi-apoi, cred, nu facem altceva decât să ne reîntoarcem într-o altă viaţa tot aici, pe Pământ, într-un alt corp, chinuindu-ne sufletul şi căutând răspunsuri în afara noastră, fiindu-ne frica poate, de ceea ce vom găsi în noi. Dar acest proces trebuie numaidecât să se săvârşească în fiecare dintre noi; căci care dacă nu acesta este scopul omului, de a-şi aminti că sufletul său este cel mai de preţ, şi ca desăvârşirea sa prin iubire este singura cale către Dumnezeu?
 Conchid acest capitol cu spusele lui Origen:
“Înainte de a-ţi ridica mâinile către cer, trebuie să-ţi ridici sufletul şi, înainte de a-ţi ridica ochii, ridică-ţi gândul la Dumnezeu.”

 Diogene era, totuşi, iubit de atenieni. De exemplu, atunci când un tânăr i-a sfărâmat butoiul, atenienii i-au dat acestuia o bătaie, iar lui Diogene i-au dăruit un alt butoi.

Dacă acest Diogene ar fi avut numai sarcasm, ironie, cinism dus la extrem, fără să fi grăit nici-un pic de adevăr, oare atenienii l-ar mai fi apărat ? Oare ar mai fi luat aminte la spusele unui “saltimbanc” ?
Bineînţeles, s-ar găsi unii, mai mucaliţi de fel, care mi-ar lua în râs întrebarea şi poate pe bună dreptate ar spune:
 “Păi tocmai, l-au aparat doar cei pe care Diogene îi evita, îi scutea de cinismul sau acut! Diogene era un cinic si nimic mai mult!”

Se prea poate să fie şi aşa, in speranta ca veti binevoi a intelege, v-aduc doar aminte de ce spunea George Bernard Shaw, cu privire la cinism:
“abilitatea de a face observaţii exacte este catalogata de multe ori drept cinism de către cei care nu o posedă”.

 Când era strâmtorat de bani, Diogene spunea prietenilor că nu cere de la ei pomană, ci pretinde ceea ce i se cuvine.

Pe retori şi pe toţi cei care-şi caştigaseră reputaţia de a vorbi bine îi numea „de trei ori oameni”‘, înţelegând prin aceasta „de trei ori nenorociţi”.
 De ignorantul bogat zicea că este „o oaie cu lâna de aur”.

Straşnică nostimadă!  Oameni buni, Dumnezeu mi-e martor, raportând această replică la realitatea noastră, mai desăvârşită definiţie pentru “ignoranţii cu bani” nici că se putea găsi!
 Este oare, necesar să vă mai supun memoria la încercare amintindu-vă de cei ce-au fost păstori şi-acum sunt politicieni “impozanţi” ?

 Hegesias îi ceruse într-o zi, să-i împrumute una dintre scrierile lui, la care Diogene i-a răspuns: “Eşti un prost, Hegesias, când este vorba de smochine, nu alegi pe cele pictate, ci pe cele reale; dar când este vorba de învăţătură, neglijezi pe cea adevărată şi te avânţi spre cea scrisă”.

Diogene, credea, pe bună dreptate, că învăţătura adevărată este cea trăită, şi nu cea scrisă. La fel ca el, îl putem aminti şi pe Socrate, care şi el era partizanul ideii de filosofie discutată, pusă-n aplicare în viaţa de zi cu zi – şi nu cea scrisă, teoretizată; pentru că după ce închidem cartea pentru a ne trăi viaţa e ca şi când n-am fi scris nimic, ca şi când acele idei aparţin unui univers paralel, idei care nu rezonează cu practicul “acestei lumi”, idei care nu-şi au sorgintea în aceasta realitate.

 Odată a cerut pomană de la o statuie şi, fiind întrebat de ce face aceasta, a răspuns: „Ca să mă exercit în a fi refuzat”.

Când cerea de la cineva de pomană, cum a făcut întâi din cauza sărăciei, folosea această formă: „Dacă ai dat şi altuia, dă-mi şi mie; iar dacă nu, începe cu mine”. Aduc aminte cititorului de “firul de ceapă degerată” despre care vorbea Dostoievski; consider că se află într-o totală armonie cu spusele lui Diogene din această întâmplare.

 Cineva îl întrebă cum se purta Dionysios cu prietenii săi:
„Întocmai cum se poartă cu pungile – răspunse el – cât timp sunt pline, le pune bine, iar când sunt goale, le aruncă.

Oare nu este exact la fel şi în zilele noastre ? Putem găsii enorm de multe exemple prin care să demonstrăm acest adevărat aforism al lui Diogene!

 Numea pe oamenii buni chipuri asemănătoare zeilor, iar dragostea, ocupaţia celor fără treabă.
Diogene era de părere că dragostea de bani este metropola tuturor relelor.

Fiind întrebat care animal muşcă cel mai rău, a dat acest răspuns:
„Dintre animalele sălbatice, sicofantul, iar dintre cele domestice, linguşitorul”

 Fiind întrebat de cineva:
„Ce fel de om i se pare Diogene ?
Platon i-a răspuns:
„Un Socrate dement”.

Din acest răspuns  ne putem  da seama că în ciuda atacurilor acide ale lui Diogene către Platon, acesta din urmă îi admira înţelepciunea lui Diogene comparându-l pe Diogene cu omul pe care Platon l-a respectat şi l-a admirat atât de mult; om ale căror idei şi-au pus amprenta pe gândirea lui Platon care, alături de Xenofon, era cel mai apropiat discipol al lui Socrate.

 La întrebarea care era timpul nimerit pentru însurătoare, Diogene a răspuns:
„Pentru cei tineri, e prea devreme, iar pentru cei bătrâni, e prea târziu”.

Platon, văzându-l că spală salată, se apropie de el şi-i spuse liniştit:
 „Dacă te purtai curtenitor cu Dionysios, n-ai spăla acum salată”, la care Diogene răspunse cu aceeaşi linişte:

„Dacă spălai şi tu salată, nu aveai nevoie să te pleci în faţa lui Dionysios”.

Aici avem o situaţie în care probabil că toţi ne regăsim.
Câţi, bunăoară, n-au avut acel comportament “curtenitor” cu omul de la care primeşte salariul ori de a cărui poziţie socială nu te poţi dezbăra, şi-i vorbeşti cu făţărnicie, linguşindu-l, încercând să “te pui cât mai bine” cu el?

Oare sunt mulţi cei care şi în situaţia aceea şi-ar fi spus punctul de vedere cu onestitate ?
Câtă admiraţie merita un asemenea om care nu-şi schimba vorbele după omul căruia i se adresează…
Stăm şi ne gândim, oare câţi dintre noi ar fi spălat salata în situaţia respectivă ?
Îi numărăm pe degetele de la o mână!

Într-o zi, Alexandru cel Mare, i se arată deodată lui Diogene spunându-i:
„Sunt Alexandru, marele rege”
 „Iar eu – răspunse Diogene – sunt Diogene – Câinele”.

La întrebarea ce fel de comportament îi atrage denumirea de câine, dădu această lămurire:
„Mă gudur pe lângă cei ce-mi dau ceva, latru la cei care nu-mi dau şi-mi înfig colţii în ticăloşi”.
E necesar să spun că Diogene avea supranumele “Câinele” ca o aluzie la stilul său de viaţă, aidoma unui câine. Cu toate astea, Diogene era fericit când i se spunea asta, tocmai pentru că nu pregeta să scoată în evidenţă abjectul din comportamentul “omului de rând” şi al societăţii în sine, care subjuga sinceritatea în scopul “unui trai mai bun”.

Considera că-n sufletul unui câine sălăşuieşte mai multă moralitate, sinceritate şi loialitate decât în multe corpuri înrobite de convieţuirea socială în care nici căutând “cu lampa în plină zi”, nu reuşeai să observi în ele sinceritatea, ba, merg mai departe şi spun – nu găseai nici măcar sufletul, amprenta lui Dumnezeu.

„Şi ce ar folosi unui om să caştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea da un om în schimb pentru sufletul său?” – Matei 16:26

Fiind întrebat dacă moartea e un rău, răspunse: „Cum poate fi un rău când ea, fiind prezentă, n-o mai simţim ?”.

“Obştescul sfârşit”, cum numea Dostoievski moartea, nu este altceva decât o trecere a sufletului dintr-un loc în altul… logic ar fi să credem că este imperios necesar să murim pentru a beneficia de eternitate. Dar iată-ne speriaţi de moarte, semn că totul nu-i altceva decât o presupunere…
Şi, totuşi, de unde această frică de moarte ?

Pentru a nu întinde mai mult această digresiune riscând să plictisesc cititorul, readuc doar aminte, celor interesaţi, de spusele lui Socrate cu privire la moarte:
“Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci este aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Dacă moartea este o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, ca acela este locul de întâlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea ?”

Întrebat fiind într-o zi, care-i lucrul cel mai frumos din lume, Diogene a răspuns: „Vorbirea sinceră”.
Legat de acest citat vin în întâmpinare cu o maximă a lui Eschil, care suna cam aşa:
“Nu este boală mai cumplita pentru mine, decât cuvintele care pentru a fi politicoase trebuie să mintă.”

De câte ori n-am dat vina pe educaţie, pe bună purtare, ori pe politeţe, pentru a ne scuza de faptul că suntem cumplit de mincinoşi ? Ce-i tragic, e ca fiind “politicoşi”, în unele cazuri, ajungem s-avem o părere mai bună despre noi, şi începem să fim şi mai “politicoşi”, minţind astfel şi mai mult…şi mai mult, ajungandu-se pana la adevarate atrocitati morale. Cine, dacă nu sufletul, are de suferit ?

Se spune că Diogene avea aproape nouăzeci de ani când a murit. După spusele lui Antisthenes familiarii săi au bănuit că moartea i-a venit din reţinerea răsuflării. Pe timpul acela, Diogene locuia în Craneion, în gimnaziul din faţa Corintului. Când discipolii au sosit, după obicei, l-au găsit înfăşurat în haină şi au crezut că doarme, deşi nu avea deloc obiceiul să fie leneş sau somnoros. De aceea ei au dat la o parte haina şi au văzut că era fără suflare. Au bănuit că moartea i-a fost un act voit, ca să termine odată cu viaţa. Se spune că pe urmă s-a iscat o ceartă printre discipoli ca să se hotărască cine-l va înmormânta. Ajunseră chiar să se încaiere. Dar au sosit părinţii lor şi oameni de seamă. Sub conducerea acestora a fost înmormântat lângă poarta care duce la Istmul corintic. Pe mormânt i-au pus o coloană, iar deasupra un câine în marmoră de Paros ( era cea mai apreciată de sculptorii greci).
 Deşi moartea sa rămâne un subiect controversat (unii spunând chiar ca Diogene ar fi murit exact în ziua în care Alexandru cel Mare murea la Babilon), Diogene rămâne, şi în zilele noastre un model absolut de sinceritate, unul dintre puţinii oameni care şi-au trait zilele după principiile de viaţa pe care le aveau.

Putem oare sa faurim o societate in spiritul lui Diogene ?
Există oare, vreo şansă ca oamenii să se reîntoarcă la natură ?
Mă uit că astăzi, fiind sincer – eşti catalogat drept needucat, cinic, ba chiar nesimţit – şi asta doar pentru că ai constatat un adevăr, pentru c-ai fost singurul ce a cutezat să spună adevărul. Imediat eşti contracarat şi marginalizat de către majoritate.
Se poate explica, desigur, lesne acest lucru…

Bunăoară, pentru că specia umană s-a degradat într-aşa hal încât numai minţind ne putem suporta unul pe altul, gândurile şi sentimentele omului s-au depravat, regresând într-un asemenea mod încât nu ne mai putem uita în oglinda interioară…
Până şi sărbatorile, urările de bine, salutul, toate, au devenit lipsite de valoare; le mestecăm mecanic nemaiputând simţi nimic.

Avem nevoie de o zi onomastică pentru a ne ura unul altuia sănătate… O, câtă vulgaritate!
“Vulgaritatea, originea firii omeneşti neşlefuită de educaţie”
Desigur, la bază, educaţia îşi are un rol bine definit, la fel ca şi toate religiile.
Dar oare, educaţia dusă în extrem nu se numeşte ipocrizie? La fel cum şi religiile prost interpretate şi duse la extrem au zămislit adevăraţi călăi, comiţând atâtea atrocităţi!
Oare când vrem să dăm dovadă de prea multă bună purtare nu începem să minţim aidoma unui copil care ” este învăţat ” cum să se comporte, şi-ncepe s-arunce unele cuvinte de prisos, chiar dacă nu simte ceea ce spune ?

Şi de-aici şi lipsa reverberaţiei cuvintelor pe care le aruncăm robotic, fără a mai atinge sufletul!

Diogene este pentru mine un adevărat simbol al sinceriatii, un spirit viu, un pilon al cinismului, este omul în esenta sa pură, lipsit de clişeele cu care ne confruntram astăzi noi, maşinăriile ruginite, care-am uitat valoarea virtuţilor şi ne înăbuşim vieţile într-un abis al făţărniciei pentru a ne hrănii cu iluzia că suntem mai virtuoşi decât suntem de fapt; ajungând până la paroxismul nebuniei, crezând că întregul Univers se învârte în jurul nostru. Aroganta noastra nu se opreste aici, am ajuns pana intr-atat incat s-afirmam cu neobrazare, ca putem salva planeta! Da, oameni buni, noi…noi cei care suntem doar “un fir de praf pe obrazul timpului”, cum bine spunea Octavian Paler, noi cutezam a salva intreaga planeta, care se afla aici de bilioane de ani; pe cand noi…suntem susceptibili la extinctie inca de la primul cutremur mai ritos. Dar vai, pana unde o sa mearga trufia speciei umane ? Vom ajunge, sa-ncepem a ne da cu parerea despre ce crede Dumnezeu ? Or, şi mai mult, vom fi comiţând blasfemii, îmboldiţi fiind de tinereţea care ne face să uităm că suntem atât de insignifianţi, şi vom purcede în a avea diferite năluciri, în a ne imagina că noi deţinem Adevărul absolut şi că nu mai avem nevoie de “alt” Dumnezeu, trăind aievea cu gândul că noi înşine suntem Dumnezeu?
Slavă Domnului că suntem muritori!

 Conchizând, Diogene este unul dintre puţinii oameni care a pus sinceritatea înaintea binelui sau, ori care şi-a expus filosofia prin cum a trăit, ci nu prin scrierile sale (aşa cum, de pildă au făcut-o atâţia filosofi care scriau una şi trăiau alta, neghidandu-se după ideile lor si in practica, ci după cum le era mai bine să trăiască).

Or, ce altceva dacă nu însăşi exemplul unei vieţi trăite în umilinţă si sinceritate – îngrijându-te de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârsite – este cea mai iscusita lecţie de filosofie ?

Cutremur în Bucureşti

03:31 – ascultam Ecce Homo, iar tipul care citea, deodată începe să ridice vocea: “I know my fate. There will come a day when my name will recall the memory of something frightful— a crisis the like of which has never been known on earth, the memory of the most profound clash of consciences and the passing of a sentence upon all that has before been believed in, demanded and sanctified. I am not a man, I am dynamite!” Fix atunci începuse să se cutremure patul cu mine. Inițial am crezut că simt puternic rândurile. Dar nu, era cutremur. Tremuram din tot corpul. Am oprit cartea şi-am început cu voce blândă, în gând: “hai, gata, gata, linişteşte-te”. Vorbeam cu Pâmântul de parcă era copilul meu şi îmi mențineam calmul ca să nu se agite şi mai tare. Apoi s-a oprit. Acum regret puțin că n-am murit. Am sentimentul că mi-am ratat moartea. Aici era perfect. N-apucasem nici să mă ratez, muream un tip care promitea. N-a fost să fie! Nu în fiecare zi ai şansa să te omoare Cutremurul ascultându-l pe Nietzsche. Acum pot spune şi eu “îmi cunosc soarta”, o să mor jalnic, la 90 de ani, singur, în mizerie şi ratare, făcând infarct încercând să mă leg la şireturi.