Tag Archives: femeie

“Ea nu era de aici…” Cioran despre poeta Susana Soca

N-am întîlnit-o decît de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu prezenţa ei de spectru adorabil. “Cine eşti? De unde vii?”, iată întrebarea care-ţi venea să i-o pui fără să stai pe gînduri. N-ar fi putut răspunde, într-atît se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-I trădeze. Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei sufiului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decît din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă. Doar îngerii şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care-l încercai în preajma ei. Fascinaţie, tulburare supranaturală! Din prima clipă cînd am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe! Copleşită de bunuri, răsfăţată după cîntarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce-ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov? Cu cît te gîndeai la ea, cu-atit erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile timpului. Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Din fericire, însuşi farmecul ei făcea parte din revolut. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă epocă, în mijlocul landelor din Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile Bronte… Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osîndită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. In viaţă fiind, părea atît de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gîndeşti că n-ai s-o revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pămînt; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul.

(Cioran, Exercițîi de admirație)
Textul îi este dedicat poetei Susana Soca pe care Cioran o numea o “Victoria Ocampo a Uruguayului. O femeie foarte frumoasă și foarte bogată, care a învățat rusă special pentru a merge în Rusia și pentru a-l întâlni pe Pasternak. A murit într-un accident de avion. Henry Michaux era îndrăgostit de ea, a vrut să se căsătorească cu ea, dar ea nu și-a dorit acest lucru”.

Citind poezia lui Borges despre Susana Soca, din cartea El hacedor (Creatorul), Cioran spune: „Poem emoțional al lui Borges dedicat Susanei Soca. Poate că ar fi meritat mai mult decât atât, dar, în orice caz, nu e rău“.

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Unei trecătoare

Mă-ntorceam de la bibliotecă. Era genul de zi în care nu puteam tolera decât opiniile morţilor. Îndreptându-mă-n-doit spre casă, fac “dreapta”, să evit furia bolnavului semafor, invadat de hemoragie internă. La câţiva zeci de metri de mine, dintr-o turmă de oameni de decor răsare, ca un apus care se revoltă, o rochie de un roşu care, având la rădăcina arborelui genealogic Eleganţa, nu cunoscuse niciodată stridentul. Fin observator al nesemnificativului, fanatic al derizoriului, acel strop de culoare mi-a fost de-ajuns să mă facă să ignor, din clipa aceea, tot restul omenirii. Nu mai eram capabil să văd nimic în afara ei. Doar trotuarul se mai arăta din când în când – pisălog ca o amintire neplăcută, luându-şi în serios rolul de legământ şi destin. Tot înaintând, miracolul începea să prindă contur. Începeam deja să fac paşi din ce în ce mai mici, savurându-i Venirea. Deşi nu-i puteam vedea încă bine chipul, îi simţeam veselia, şăgălnicia, nebunia inocentă, se vedea clar că e singura fată vie care păşea pe acel fatal trotuar. Zeci de suflete moarte se-mpingeau unele-n altele, înaintând într-un interminabil regres, târând după ele geamantane şi plase-n care-şi ţineau trecutul, iar ea, singură, zâmbind cu dezinvoltura unei avalanşe, valsa printre ele cu graţia unei primăveri. Auzul -care până atunci dormea, cum face adesea când merg pe stradă-, se trezise brusc şi începuse să vadă. Acum ştiam unde se află şi dacă închideam ochii. Cum va fi reuşind să facă dintr-un banal mers pe trotuar, un memorabil cântec de pian? Trotuarul -metamorfozat într-o multitudine de clape, se gudura pe lângă ea, cerşindu-i mângâierile, atingerile picioruşelor ei de o delicateţe izbitoare, pe lângă care adierile vântului păreau bădăranii. Melodia vibra din ce în ce mai tare, miracolul se-apropia, iar eu deja nu mai realizam dacă merg sau stau pe loc; tot restul fiinţei -şi palma, genunchiul, şi cotul şi gâtul-, se cuibăriseră în ochi, toate se năpusteau acum cu lăcomie, de parcă asistau la cutremur; doar picioarele, cu un efort inuman, rămăseseră la datorie, susţinându-mă cu ultimele puteri; aşadar, o priveam şi prin ea trăiam. Asta să fie viaţa îngerilor? Aşa mi-o imaginez. Să-ţi trăieşti eternitatea observând cu Totul. Să priveşti şi cu aripile. Să fii atât de captiv în Clipă încât să nu-l mai auzi pe Dumnezeu. Revenindu-mi (probabil zdruncinat de galopanta şi ineluctabila ei apropiere), din acea inerţie plină de viaţă, mi-am propus, simţind după multă vreme, în sfârşit o provocare demnă de propria-mi ambiţie – să-i infrunt privirea. Nu mai era loc de întoarcere, nu mai aveam decât alternativa unei ridicole şi hazardate traversări a străzii, în plină circulaţie. În altă zi, fără vreun sens anume, m-aş fi maimuţărit, mi-aş fi încercat norocul printre maşini. Acum, însă, miza impunea solemnitate. Înaintez, aşadar, ca un condamnat la moarte spre ghilotină – portalul eternităţii lui. Încântătoarea mea ghilotină ajunsese la trei metri, iat-o acum, la doar doi… ah, cum se diluează geografia! Un metru – un pas, unul singur, sau, poate, Singurul! Gata, am intrat în Prezent! A capitulat şi istoria, nu mai există! Moarte istoriei şi geografiei! Doamne! Ce amalgam de emoţii! Ce agitaţie globală în lumea lăuntrică! Ce explozie de simţăminte! Sufletul naiv, nu ştie ce să simtă mai întâi şi le trăieşte pe toate-odată, copleşindu-se şi chinuindu-se singur, bietul împiedicat! Ea îşi mişcă insesizabil capul, aproape dintr-un gest involuntar, şi mă observă, dar privirea ei n-apucă să-mi întâlnească ochii -am capitulat din oficiu. Simţind că va face mişcarea (care pentru ea era un demers cotidian, o privire oarecare într-o zi anodină, iar pentru mine punctul culminant al existenţei), mi-am aruncat privirea în jos, dând cu ea de pământ, apoi am ridicat-o-n dreapta, mutând-o apoi în dreapta-spate, ca un elicopter care ştie că se va prăbuşi dar care totuşi se mai zvârcoleşte în toate direcţiile. Ce ruşine! Mă comportam ca şi când nu există! Ea, cea mai vie dintre pământeni, cea pentru care eram gata să-mi dau sufletul, era tratată ca un om de decor. Da, îi întorsesem capul ca unui suflet mort! Dusesem mârşăvia până la plictis, mai aveam puţin şi căscam! Şi cât de conştient eram de contradicţie în acele clipe! La ce folos? Imperturbabil, galopam în josnicie. Devenise aproape o voluptate: “Ia te uită, îmi spuneam, îmi e totuna… du-te, micuţo, fiecare cu treaba lui! Ce-mi pasă mie? Fii pe pace! Priveşte-mă cum nu mă uit la tine. Uite o clădire… ciment, un stâlp, vai, câte lucruri interesante pot găsi când te am atât de aproape de mine!” Ce tratament glacial, cu câtă indiferenţă o gestionasem, câtă vulgaritate în acele grosolănii impersonale de psiholog pedant! Şi, vai, cât de greu îmi era sufletul când a trebuit să înaintez, când ea deja era în spatele meu şi totul era pierdut. Era ca şi când lăsam în urma mea o întreagă lume a viselor, pentru… pentru ce? De ce înaintam, unde mă duceam în afara acelei lumi? Pentru ce nu alergam căzându-i la picioare, căutăndu-i binecuvântarea, însoţind-o în Lumea Nouă pe care n-o meritam, dar care acum îmi deschidea porţile? Pentru ce dădeam cu piciorul la Viaţă? Pentru angoasa scepticismului? Pentru negarea fără hotărâre? Pentru blestemata seninătate intelectuală, care otrăveşte sufletul? Pentru o lume în care florile sunt operate, o lume în care iubirea e teoretizată? Pentru definiţia pasiunii? Pentru dragostea făcută cu dexul? Ce-aveam să caut eu în acest canal al subzistenţei, în această gloată a sterilităţii, a lipsei de nebunie, a birocraţiei, a utilitarismului, a tot ce n-are sonoritate interioară? În această lume în care “te iubesc” e o îndatorire, o obişnuinţă, o expresie politicoasă, nu un sentiment arzător, viu, imanent? Fără vlagă, stors de orice energie, mă opresc s-o mai observ pentru ultima dată, sperând la un absolut imposibil întors al capului, şoptindu-mi, aproape delirând: “Poate, cine ştie? Se va uita aşa, Din Nimic, în spate… poate simte un zgomot, o bătaie prea agresivă a vântului, o voce cunoscută, ceva, Orice! Da, cu siguranţă Acum e momentul ca Orice să se întâmple! O să se întoarcă, păi cum altfel? Doar am văzut atât de mulţi oameni întorcând capul degeaba.” Evident că n-a făcut-o. Înainta iremediabil, ca timpul, şi cu fiecare pas mă risipeam. Pentru o secundă mă recompun, încep să sper. Se opreşte în faţa unei galerii de artă, priveşte printr-un geam micuţ al acelui magazin cu trei tablouri în care nu intră nici vânzătorul, şi zâmbeşte la fel de involuntar ca un strănut cosmic, păşind apoi înăuntru… când s-alerg înapoi, să mă uit eu acum prin acel geam care probabil se îndrăgostise deja de ea, o văd că iese din acea cămăruţă unde se adăpostise arta, pe care ceilalţi o evitau ca pe sinceritate. Trecătoarea iese prompt, iar eu îmi mizez toate speranţele pe severitatea semaforului, pentru a o ajunge din urmă şi a o înfrunta, în sfârşit, la semafor, şi a îmi decide soarta în aşteptarea unei culori. Mi-a fost fatal. Semaforul, care la început de drum era autoritar ca un general, şi sângera de ură în faţa mea, ei nu-i putuse rezista. Îl vedeam acum, tâmpit de uluială, pe stimabilul semafor cum se răsfăţa ca un motan care se mângâie singur, ajutându-se de mâna stăpânului. Torcea de drag, haimanaua! Era de un verde îmbujorat. N-a trebuit s-aştepte la semafor nici măcar o secundă. A traversat, aproape ţopăind, şi o vedeam cum se îndepărtează, luând cu ea tot soarele şi lăsând în urma paşilor ei o nostalgie nemuritoare. Şi, vai, ce zile cumplite aveam să trăiesc după! Cât am mai colindat nenorocitul acela de trotuar, care râdea de mine, canalia, cu bordurile sale veninoase, ştia, călăul, că n-am nicio treabă acolo şi că aştept, aidoma sufletelor moarte, lumina, generată de acea trecătoare… “Unde te uiţi, tinere? Nu-i nimic aici, frăţioare!”, părea a spune pezevenghiul, încins de trufie. Astăzi, spre seară, la un an de la experienţa respectivă -conform orologiului atmosferic-, în timp ce mă aflam într-un apogeu al rutinei, în degradanta postură de a scoate dintr-un odios ambalaj câteva felii de pâine, mi-a fulgerat în minte amintirea ei. Cum m-au dus câteva scandalos de banale felii de pâine, cu gândul la acel miracol? Ce conexiune să fie între pâinea -izvor de sfoiag şi subzistenţă- cea de toate zilele, şi miracol? Numai Dumnezeu ştie. Îl rog totuşi pe Dânsul să ţină răspunsul pentru Sine, nici nu mă interesează. Ceea ce sufletul -curios ca un copil mic- se-ntreabă cu ardoare, e doar atât: oare miracolul îşi aminteşte de acea secundă, de blestematul care i-a-ntors spatele, de inexistenţa trecătorului care, invitat în Nesfârşit, a stat pe prag la infinit?

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu