Tag Archives: friedrich nietzsche

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Friedrich Nietzsche – Ecce Homo

Cuvintele cele mai liniştite sunt cele care aduc furtuna, gândurile care vin pe picioarele uşoare, de porumbel, cârmuiesc lumea. Omul cunoaşterii trebuie nu numai să-şi iubească duşmanii, el trebuie şi să poată să-şi urască prietenii. Nu v-aţi căutat încă pe voi înşivă până acum: şi m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi credincioşii; din cauza asta au atât de puţin preţ toate credinţele. Acum eu vă poruncesc să mă pierdeţi pe mine şi să vă găsiţi pe voi; abia atunci când voi toţi mă veţi fi renegat pe mine, mă voi întoarece eu printre voi… Nu în zadar mi-am îngropat astăzi cel de al patruzeci şi patrulea an, aveam voie să-I îngrop, – ce a fost viaţă în el e mântui!, este nemuritor. Prima carte a Transmutaţiei tuturor Valorilor, Cântecele lui Zarathustra, Amurgul idolilor, încercarea mea de a filosofa cu ciocanul – toate, daruri ale acestui an, chiar al ultimului său trimestru! Cum de nu ar trebui atunci să-i fiu recunoscător vieţii mele întregi! – Şi astfel îmi povestesc acum viaţa.

https://www.youtube.com/watch?v=wDvOjkRdoeQ

Cititori, gânditori, boală / Nietzsche – Ecce Homo

nvățatul, care nu mai face decât să mai „frunzărească“ prin cărți – filologul cu o rație zilnică modestă de două sute – își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a gândi singur. Dacă nu frunzărește, nu gândește. El răspunde la un stimul (la un gând citit), atunci când gândește, la urmă, nu mai face decât să reacționeze. Învățatul își cheltuie întreaga energie în a spune Da și Nu, în critica a ceea ce deja s-a gândit – el însuși nu mai gândește. La el, instinctul de autoapărare a putrezit; altminteri, s-ar apăra împotriva cărților. Învățatul – un décadent. Asta am văzut-o cu ochii mei: naturi înzestrate, bogate, cu instinctul libertății, după vârsta de treizeci de ani „terminate de lectură“, simple bețe de chibrit, pe care trebuie să le freci, ca să producă scântei – să emită „gânduri“. Dimineața devreme, când se crapă de ziuă, în toată acea prospețime, la răsăritul puterilor tale, să citești o carte – asta numesc eu viciu! (…) Boala mi-a dat totodată dreptul la o totală răsturnare a tuturor obiceiurilor mele; ea mi-a permis, ea mi-a poruncit să uit; ea mi-a dăruit obligația să zac nemișcat, să lenevesc, să aștept și să am răbdare… Dar asta înseamnă să gândesc! Ochii mei au pus capăt, singuri, întregii viermuieli prin cărți, cu alte cuvinte filologiei: eram „izbăvit“ de carte, ani de zile n-am mai citit nimic – cea mai mare binefacere pe care mi-am dăruit-o vreodată! Acel sine de dedesubt de tot, parcă îngropat sub moloz, parcă redus la tăcere de permanenta obligație de a asculta sinele altora (iar asta înseamnă a citi!) s-a trezit încet, timid, ezitant – dar în sfârșit a început să vorbească din nou. Nicicând n-am fost atât de fericit de mine însumi ca în perioada cea mai bolnavă și mai dureroasă a vieții mele!

Susține cu 4 lei pe lună:
Patreon.com/BogdanLiviu

Cutremur în Bucureşti

03:31 – ascultam Ecce Homo, iar tipul care citea, deodată începe să ridice vocea: “I know my fate. There will come a day when my name will recall the memory of something frightful— a crisis the like of which has never been known on earth, the memory of the most profound clash of consciences and the passing of a sentence upon all that has before been believed in, demanded and sanctified. I am not a man, I am dynamite!” Fix atunci începuse să se cutremure patul cu mine. Inițial am crezut că simt puternic rândurile. Dar nu, era cutremur. Tremuram din tot corpul. Am oprit cartea şi-am început cu voce blândă, în gând: “hai, gata, gata, linişteşte-te”. Vorbeam cu Pâmântul de parcă era copilul meu şi îmi mențineam calmul ca să nu se agite şi mai tare. Apoi s-a oprit. Acum regret puțin că n-am murit. Am sentimentul că mi-am ratat moartea. Aici era perfect. N-apucasem nici să mă ratez, muream un tip care promitea. N-a fost să fie! Nu în fiecare zi ai şansa să te omoare Cutremurul ascultându-l pe Nietzsche. Acum pot spune şi eu “îmi cunosc soarta”, o să mor jalnic, la 90 de ani, singur, în mizerie şi ratare, făcând infarct încercând să mă leg la şireturi.

Nietzsche și scrisul ca terapie

În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,

Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.

(Ecce Homo)

Friedrich Nietzsche – Ecce Homo

Mi-am inceput dimineata cum nu se poate mai bine. Ce pasaj colosal!

“Așa cum m-am obișnuit dintotdeauna – o nevoie extremă de curățenie este natura existenței mele, în condiții de necurățenie pier – înot și fac baie și
mă bălăcesc într-una, în orice element pe deplin transparent și
strălucitor, la fel ca în apă. Asta face ca relațiile cu oamenii să fie,
pentru mine, o încercare nu tocmai minoră a răbdării;
umanitatea mea nu constă în a empatiza cu felul de a fi al
omului, ci de a îndura să empatizez cu el… Umanitatea mea e o
continuă depășire de sine. – Dar am nevoie de singurătate, vreau
să spun, de însănătoșire, de întoarcere la mine, am nevoie să
respir un aer liber, ușor, jucăuș.”

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu