Tag Archives: iisus

Crede si nu cerceta / Cei saraci cu duhul / Andrei Plesu

Există ideea generală că Creștinismul are ceva cu prostia, în sensul pozitiv. S-a inventat și-un text: “Crede și nu cerceta” – nu există în Biblie asta, nu știu cine a inventat acest lucru. Și există ideea că “Lumea va fi a proștilor”. Vreau să protestez filologic și teologic împotriva acestei interpretări: e vorba despre faptul că sunt unii care chiar când sunt bogați, rămân în duh săraci – și ei au un viitor. După cum sunt unii care chiar fiind săraci, au pe creier numai bogăția – și ei sunt eșuați. “Fericiți cei săraci cu duhul” înseamnă: fericiți cei care, chiar dac-ajung bogați, nu devin dependenți de bogăția lor, nu se identifică cu bogăția lor și în general nu iau bogăția drept o definiție a vieții și a identității lor. Cred că e un sfat foarte bun mai ales pentru cei care au succes și care fac avere – foarte bine, dar nu trebuie niciodată să te identifici cu ea, trebuie să rămâi în duh, în adâncul tău: sărac. (Andrei Plesu)

Sustine cu 4 lei pe luna:

www.Patreon.com/BogdanLiviu

Blaise Pascal și iubirea de sărăcie / Despre sfinţi si vanitate

A avut dintotdeauna o atât de mare iubire pentru sărăcie încât aceasta era continuu prezentă în mintea lui (…) iubirea pentru această virtute spori mult spre sfârşitul vieţii; nu-i puteam aduce o mulţumire mai mare decât să-i povestesc despre ea şi să ascult tot ceea ce avea el să ne spună în privinţa ei. N-a refuzat niciodată să dea de pomană cuiva, cu toate că nu era nici el prea bogat, iar cheltuielile pe care era obligat să le facă din pricina bolillor sale îi întreceau venitul. Nu dădea niciodată decât lipsindu-se pe el. Dar, dacă încercam să-i atragem atenţia, în special când făcea o donaţie prea mare, se necăjea şi ne spunea: “Am remarcat un lucru şi anume că oricât de sărac ai fi, tot laşi ceva în urmă după ce mori”. Depăşea uneori măsura, obligat fiind apoi săse îndatoreze ca să poată trăi şi să ia bani cu împrumut pentru că dădea săracilor tot ce avea; nu recurgea la prieteni, căci una din maximele sale era să nu ceară niciodată nimic pentru nevoile lui, de teamă să nu inoportuneze pe ceilalţi şi pe ai săi.

(Blaise Pascal, Cugetari)

“teama de a nu-i inoportuna pe ceilalti” – ce bine il inteleg! In doua decenii de existenta nu m-am plans nimanui, desi am ascultat problemele tuturor. Tot ce-a venit dinspre mine spre ceilalti au fost glume, din dorinta de a le oferi bucurie.

La Rochefoucauld l-ar numi un mare orgolios – stiuta fiind vanitatea oamenilor Darnici, extrem de darnici. Dar nu e oare si un cinism acesta? Oare chiar sa nu existe oameni buni? In spatele fiecarui gest de Om sa stea ascunsa o mizerie? Mi-ar placea atat de mult ca geniul lui Pascal sa se fi intalnit cu o bunatate nemasurata. Nimic mai placut decat un mare spirit (unul dintre cele mari ale omenirii) sa aiba amestecate in el geniul cu bunatatea. Atat de rari oamenii inteligenti si buni…vedem mai mereu oameni care-au citit cate ceva si sunt aroganti, marunti, tocilari, obtuzi, veninosi, r e s e n t i m e n t a r i, care se folosesc de cunostintele acumulate din carti, de vocabularul de acolo, pentru a manipula si a-s ivedea interesul. Iata un om mai inteligent decat toti intelectualii la un loc, care era si de o bunatate infinita.

Ma obsedeaza insa acel “oricat de sarac ai fi, tot lasi ceva in urma dupa ce mori” – la ce sa se fi referit? Ceva ce a realizat la sfarsitul vietii… Poate se refera la faptul ca oricat de sarac crezi ca esti tot ai ceva, un leu, o haina pe tine, atunci cand mori? Nu poti sa nu ai realmente nimic, sa fii dezbracat si sa nu ai nimic? Habar nu am, dar ma atrage enorm aceasta expresie, chiar daca nu am nici cea mai mica idee la ce se refera. Ah, cat as vrea sa am aceeasi realizare – iubirea lui fata de saracie o impartasesc total, la fel si darnicia pana la absurd, cand te lasi pe tine pentru celalalt, am facut si asta – insa cred ca ne desparte orgoliul, fara-ndoiala ca e o voluptate divina in a oferi, in a te sacrifica.

O inteleg atat de bine pe Simone Weil care-l invidia pe Iisus pentru suferintele sale!

Imi plac toti oamenii care au orgoliul de a suferi pentru ceilalti pana la dementa. De a se sacrifica fara rezerve, de a trai cum e ideal pentru celalalt. N-am nici o indoiala ca cei mai mari orgoliosi au fost sfintii si martirii (care, toti pana la unul, se detestau si se considerau ultimii oameni, tocmai pentru ca se raportau mereu la Dumnezeu, tindeau sa fie Dumnezeu si vedeau cat sunt de departe). Pe de alta parte, de ce sa mai traiesti daca nici macar nu visezi sa ajungi un om cu un univers launtric extraordinar?

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Constantin Necula, Cioran, Renuntare

“Orice fel de exces în a avea, duce la o pierdere în a fi – ăsta e sensul pe care-l transmite Hristos.” (Constantin Necula)
Nu trebuie să fii religios că să apreciezi înțelepciunea și adevărul din această minunată vorbă. Aș completa cu ce spune Cioran în Caiete: “De mult mă gândesc că, pentru a ne măsura progresele în viața spirituală, unicul criteriu e capacitatea de a renunța.” Apoi, tot el (și de asta îl iubesc de un deceniu):
“Și totuși! Când reexaminez unele din actele mele de renunțare, pricep că fiecare a fost însoțit de o enormă – deși secretă – satisfacție a orgoliului, sentiment total opus oricărei aprofundări lăuntrice.