Tag Archives: ipocrizie

Scriitor sau gunoi?

Atâta timp cât scrii în funcție de x sau y – ești la fel de mizerabil ca toți ceilalți. Nu merită să scrie decât cel care are ca busolă propria sa conștiință. Dacă simți din tot sufletul că rândurile tale vin din străfundul sufletului tău – ce mai contează ce cred mama, prietenii sau iubita? Opinia lor e un bonus. Tot globul poate să-ți întoarcă spatele, rândurile tale pot fi ocolite și de Dumnezeu – tu trebuie să fii alături de ele și să spui, în acea singurătate supremă: cred în voi. Sunt copiii tăi sau ești un ticălos. Dacă te fâstâcești, ești moale, ai dubii, cauți confirmări, milogești complimente, ceri păreri și schimbi cursul scrisului tău ca să fii pe placul multora – ești o nulitate și-ar trebui să-ti fie rușine în fiecare zi că-ti bați joc de Cuvânt.

Fericirea de Crăciun

– Poate vă veți supăra, dar mă obosiți… o spun cu drag, sunteți o femeie extraordinară, dar… În general, oamenii fericiți sunt obositori…
– Nu mă supăr deloc, apreciez sinceritatea! Şi de ce sunt obositori oamenii fericiți?
– Pentru că nu sunt fericiți. Se agită şi fac tot ce cred că trebuie să facă un om fericit ca să fie fericit. Nu trăiesc cu adevărat nimic. De fapt, ştiți ce cred? Oamenii fericiți nu sunt nici măcar trişti – da, da, trişti! Acea tristețe autentică, acea rătăcire iremediabilă, abandon şi izolare, când îți vine să plângi pe stradă sau rămâi paralizat cu obrazul pe masă într-un bar în care muzica e vioaie şi toți oamenii râd gălăgios, râd prea tare, de parcă ar ascunde ceva. Atunci simți că parcă toată tristețea lumii s-a aşezat pe obrazul tău şi nu te mai poți mişca. Nu mai poți nici să vrei să te poți mişca, ai vrea doar să te dizolvi într-o lacrimă şi să te scurgi pe masă în berea vărsată de ceilalți în agitația şi graba lor de a fi fericiți. De altfel, mulți dintre cei aşa zişi fericiți ar da orice să poată fi măcar trişti – să fie vii, prezenți în viață, să respire o melancolie autentică. Omul va fi fericit când şi-a acceptat şi asimilat tristețea. Nu poți iubi viața cu adevărat decât după ce i-ai văzut şi experimentat tenebrele. Nu cred decât în fericirea oamenilor care, văzând tot întunericul, erau la un prag de suicid – apoi au luptat din tot sufletul să-şi câştige seninătatea. Doar ei pot fi fericiți – dar nu-i vezi zgomotoşi, nu-i vezi dând sfaturi, îi observi doar din când în când zâmbind discret, privind în jur cu îngăduință. Ei sunt oamenii cărora când le spui că eşti trist te ascultă, nu se grăbesc să-ți dea soluții şi ordine pentru a fi “fericit”. Uitați-vă la masa de alături, observați agitația de pe chipul bietei fete? Vrea atât de mult să convingă, să SE convingă – priviți-o atent, veți observa că vor fi clipe în care oboseala chipului iese la suprafață ca un soare otrăvit printre nori bolnavi. Un om fericit nu depune atâta efort, nu e atât de strident cu energia lui pozitivă! Priviți-o cum le zâmbeşte prietenelor acum, vedeți în ochii ei dorința secretă de a se îneca?
(Femeia încearcă să zâmbească iar, cum făcuse toată seara, dar îi dau lacrimile)
– Nu vă speriați, sunt aici, plângeți fără teamă! Lăsați inima să respire aerul proaspăt al unei trăiri autentice şi nu vă temeți de lacrimi – sunt primul pas către Fericire.


Text scris în dimineața de Crăciun.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu