Tag Archives: iubire

Bogdan Liviu – Psihologul strazii

Stau la coadă la magazin când deodată îl văd pe domnul din fața mea (la un 45 de ani) că se dă la o parte. Dau căștile jos și-i spun: “păi ce faceți, erați în față!” mă gândisem să refuz și să-i mulțumesc pentru gest că fusese drăguț. Aveam câteva fructe și el două plase așa că insistă să trec în față și-mi spune că: “și-așa am ieșit mai degrabă să mă liniștesc”.Aflu că se certase cu soția și nu voia să se întoarcă acasă curând. Nu știu de ce, din acel moment, mă simt deodată apropiat de el. E un gest atât de bizar, mă văd făcând și eu asta. Era ceva ce mă apropia de el. Pașii lui timizi, să nu deranjeze, acea blândețe și sensibilitate rare azi, le găsisem în acest străin cu două plase. Era haios că tot dădeam întâietate altor oameni ca să vorbim, ca doi vechi prieteni. Eventual ieșim din magazin și ne plimbăm printr-o ninsoare superbă, zgribuliți și triști. Mă pliasem total pe melancolia lui, deşi eu n-aveam nicio problemă. Nici măcar n-aveam o povestioară prin care să-l consolez, toate legăturile mele cu oamenii au fost armonioase și în despărțire. Eram efectiv tipul pe care-l evita în clipele alea.Și totuși l-am ajutat, se vedea că se simte mai bine cu mine, prinsese încredere în el, era gata să revină și să discute, să-și apere cauza. N-o să detaliez pentru că țin la intimitatea lui însă plecase hotărât să spună și versiunea lui. Din păcate își alese acel gen de soție agasantă și puțin isterică, ce nu se plia deloc pe firea lui înțelegătoare și candidă. Avea totodată acea pasivitate, indiferență, mă regăsesc atât de mult. Evita conflictele pentru că nu îi păsa, probabil se simțea vinovat că nu o poate iubi și lăsa de la el cu toate – îi era totuna, dar ținea foarte mult la ea și își dorea să fie armonie în continuare. Am plecat cu sentimentul că vor rezolva. Oricum, i-am zis: “singurătatea are savoarea ei”. Am început să râdem. Eu nu știam de ce râde el, el nu știa de ce râd eu, sunt convins că fiecare am avut alte gânduri referitoare la expresia asta. Și intorcandu-mă singur spre casă mă gândeam ce frumos ar fi să pot trăi din asta. Să merg prin magazine, prin muzeu, prin parc, să hoinăresc pe străzi și să mă uit după oameni care au probleme, să discut cu ei. Psihologul străzii. Deşi fiind eu însumi nebun, nu prea mă potrivesc pentru funcție. “Ședințele” ar fi plătite în acel tacit, elegant gest de a mă lăsa în fața lui dacă ne vom revedea vreodată. Mă rog, poate-mi cumpără și-o pâine că nu prea câştigă bani psihologul străzii.

cum sa (nu) te indragostesti

Cum să te îndrăgostești când tu vorbești cu oamenii și recitești ce scrii tu, îți plac mai mult replicile tale, te entuziasmezi, te bucuri că te-ai înțeles imediat, că știai exact la ce te referi. Ca marii mediocri, și tu ești dintre aceia care din oficiu se consideră mai interesanți decât celălalt. Marea ta curiozitate la un dialog început e să vezi ce-o să spui, să vezi dacă vei fi în formă. Paradoxal, singurele clipe când ești atent la ce spune celălalt sunt acelea când nu ești interesat de el și răspunzi politicos și rece. Știu până la virgulă tot ce mi-a spus un profesor universitar care nu-mi inspira nimic și-mi era indiferent – uit însă peste nouăzeci la sută din ce-mi spune cea pe care o simțeam mama copiilor mei într-o seară si aveam elan, energie de zeu. N-am niciun prieten care nu-mi seamănă. De fapt, ce spun? Aproape n-am prieteni. Toți cei care îmi sunt dragi sunt oameni care dacă ar muri și aș răspunde în locul lor la mesaje, nimeni nu și-ar da seama că i-am înlocuit. Toți ceilalți sunt un cumul de ceva ce-am spune noi. Portavoce sau public (dacă nu ne seamănă dar ne înțeleg și râd la ce spunem) – nu există dialog, nu există cunoaștere. Nu pot dialoga decât cu un introvertit care mă înțelege sau un extrovertit care-mi seamănă. Nimic mai fals decât “du-te să cunoști oameni” – nu cunoști nimic. Ba dimpotrivă, pierzi vremea, nu ești capabil să cunoști pe nimeni, accesezi doar frânturi din tine și pierzi tot restul. Tot ce nu te cuprinde nu există – atât ești de absorbit de tine. Incapacitatea de a putea vedea ceva în afara ta, de a aprecia ce nu te conține, de a rezona cu ce îți e exterior, apanajul mediocrului egolatru. Feriți-vă de cei care scriu mult în chat, sub pretextul că vor să vă facă să râdeți (și, bieții nenorociți, chiar vor!) ei de fapt sunt într-un număr de magie, de jonglerii, dialogul e pentru ei un prilej de a defila, de a cuceri. La sfârșit vor crede c-au depus efort, c-au întreținut discuția, c-au fost motorul dialogului, că, uite, s-au sacrificat, s-au oferit, și-au consumat energia pentru celălalt – nimic mai fals, n-ar fi putut face altfel nici dacă ar fi vrut. Le e mai ușor să-și amputeze o mână decât să te asculte, să fie atenți la ce ai tu de zis. Au privirea spre tine dar nu te observă, se uită numai în ei înșiși…

Iubire, autenticitate. Jurnal: 21 noiembrie 2020

Incerc sa tin un jurnal. Macar un an. Macar sa scriu ceva, orice. Sunt incapabil sa scriu ceva la care sa lucrez mai mult timp. E si motivul pentru care sunt obsedat de “jurnale”, acolo e viata imediata, e pulsul asternut. Nu vei vedea niciodata inflorituri intr-un adevarat jurnal. Nimeni nu sterge (decat dupa ce-l publica, il revizuieste si-i pierde stralucirea).

Cred ca sunt un om care ar putea scrie ceva – dar numai daca am in minte un om drag, fata de care sunt entuziasmat. Cele mai frumoase carti le-am scris in chat cu ceilati oameni, plecand din spontaneitatea clipei, luat de val, entuziasmandu-ma, simtind ca acea clipa e necesara, esentiala. Pe cand a scrie profesionist, inseamna sa ai un program, sa scrii cu disciplina. Eu vreau ca scrisul sa fie o inspiratie de moment, si asta numai printr-un jurnal o poti face. Ce ma intereseaza e omul – la care pot avea acces analizandu-ma – si poate-i va ajuta si pe ceilalti.

Cum stau numai in casa si mai mereu singur, cum n-am bani sa calatoresc, toate notele mele de jurnal sunt ganduri despre cartile pe care imi propun sa le citesc si ce-mi trece prin cap. “Calatoria interioara” de care vorbea Rilke. Trebuie sa trag de mine, sa imi cultiv o vointa, viata asta de haiamana trebuie sa se opreasca. Nu poti realiza nimic procrastinand, neluand viata in maini. Nu am inteligenta, dar am imaginatie. Mult peste medie. Simt ca am o sensibilitate din care pot sa scot ceva – poate o carte. Daca nu, macar franturi de jurnal. Imi place mult ce spune Camus: “sunt un suflet mediu plus o exigenta”. E exact ce-mi lipseste mie, exigenta. Trebuie totodata sa scap de obsesia stilului (scriu aceste randuri cu strangere de inima, as fi vrut sa inlocuiesc “imi place mult”, cu altceva). De ce oare nu ma multumesc anumite expresii simple, naturale? Sunt obsedat de ce e simplu, natural, si totusi… Ritm, sa aiba ritm. Sa fie intrucatva muzica. Nici nu conteaza mesajul – atata timp cat suna bine. Cum cred ca toate pot fi in toate felurile, macar muzica sa fie adevar. Sa omori pentru simfonia unui cuvant – sau sa nu scrii nimic.

Cred c-o sa ma ajute sa tin un jurnal. Combat apatia si scutesc oamenii de intrebarile mele obsesive cu privire la reactiile lor. Ador sa patrund in mintea lor cu intrebari agasante, clipa de clipa. “De ce ai clipit, la ce te gandesti acum” etc etc. Ma obsedeaza scenariul in care ai intra in camera cu un om si va raportati fiecare clipa experimentata, pana la nebunie – ba nu, dincolo de ea! Oare v-ati mai putea suporta dupa ce iesiti din camera? Ati ajunge unul in celalalt, ati deveni poate unul si acelasi om – de vazut Persona lui Bergman in acest sens.

Ar trebui sa ne fie rusine sa spunem cuiva “te iubesc” pana n-am locuit secunda de secunda in capul lui, macar o luna. O luna in care afli tot – si in care cel mai probabil vei pierde tot. Daca avem forta sa-i zambim sotiei dupa 50 de ani de existenta, e pentru ca n-am avut prostul gust de a o cunoaste cu adevarat. A te baga in capul celuilalt, a iscodi, a bombarda cu intrebari din dorinta de autenticitate – la ce bun? Nu-i de mii de ori mai preferabil sa te multumesti cu ce ofera experienta de zi cu zi? Cand iti zambeste, bucura-te de zambet. Nu intreba ce exact a facut-o sa zambeasca, care parte a mesajului a bucurat-o si ce a simtit fata de tot restul, oare ar mai fi ras daca nu aparea partea la care a ras? I se pare haios cuvantul sau intreaga idee? Si de ce i se pare haios? Toate aceste intrebari aparent puerile sunt ale unui om disperat. O stiu bine, sunt disperat. Imi e extrem de clar. Disperat sa ajung la o conexiune cu un om, sa stiu e x a c t ce simte, sa nu mai fiu singur, poate? Dar ma simt bine in singuratate, evit pe cat posibil oamenii din acest motiv. Si totusi… e ceva divin in a vedea si celalalt ce ai in tine, te bucuri mai mult de acelasi lucru – atunci cand il impartasesti. Ma observ uneori cand cineva rade pe YouTube la comentarii si pune minutul la care a ras, scriind mesajul care i s-a parut haios in clip, ca dau click pe acel minut si ascult si eu din nou – si rad cu el. La fel cu textul scris, daca cineva arunca un citat dintr-un text, recitesti acel pasaj si razi a l t f e l, razi alaturi de celalalt, parca, cumva, textul a prins cu adevarat viata. Totodata, toti oamenii cu care ai acea aparenta intimitate – iti sunt, in fond, straini. Dar cine nu e strain? Eu insumi nu ma cunosc. E imposibil sa ajungi la acea autenticitate atata timp cat tu insuti nu stii cine esti. Toate impresiile, tot ce simt cu privire la mine poate fi fals. Cum pot afla cu adevarat cine sunt? Afland, pot veni spre ceilalti apoi, avand ca busola propria mea identitate, constiinta puternica a propriei firi. Dar eu cred despre mine ce simt pe moment – si in chiar clipa aceea cand simt puternic ca sunt intr-un fel, ma suspectez, ma banuiesc c-as fi in iluzie. De ce am oroarea de am a insela? Ea ma paralizeaza, ma tine departe de orice idee, ba chiar de ce traiesc cu oamenii! Si de ce aceasta obsesie de autenticitate? Pe mine ma bucura mai mult ideea ca un om ma simpatizeaza cat de cat dupa ce am stat cu el 3 luni si secunda de secunda ne-am spus ce gandeam, decat unul care ma iubeste pentru ca… il amuz, ii sunt drag, dar nu stie cat sunt de infect, nu-mi stie gandurile ascunse – unele poate pe care mi le-am ascuns si mie insumi. Unul din adevaruri ar fi: niciun om pe care l-am intalnit pana acum, n-a contat pentru mine. Am fost, in radacinile mele, apatic, si-mi condimentam apatia cu politete, cu “blandete”, simtindu-ma vinovat. Ca sa ascund ca nu-mi pasa, traiam cum e ideal pentru celalalt. Te bucurai de bucuria lui, la gesturile tale, dar nu-l iubeai si te simteai vinovat. Nu ai vointa, nu ai energie, ai sufletul obosit. Ti-e totuna cu toate, de parca a iubi un om inseamna sa intri intr-un rol, si tu esti cu constiinta deja in sicriu, esti atat de departe de lumea asta, incat nu te poti lega de nimeni cu adevarat. De ce oare? Adica, iti sunt dragi oamenii, apreciezi la ei diverse lucruri – dar de ce nu te poti apropia? Iti esti suficient siesi mereu, esti in largul tau cu tine insuti. Sau… poate ca esti deja cadavru, poate ca oameni care ti-au meritat iubirea au trecut pe langa tine si, mort fiind, blazat, apatic, nu i-ai vazut.

Și de unde această obsesie cu autenticitatea? De ce țin atât de mult la ea? Vorba lui Nietzsche: “De ce căutăm întotdeauna adevărul, de ce nu neadevărul, sau minciuna?” De ce să nu fac o religie din a mă limita, a mă rezuma în ce simt cu omul – iluzie sau nu? Pentru că sunt lacom, pentru că mereu vreau totul – deși mă îndoiesc de el! Eu ajung la anumite sentimente, un entuziasm, iar apoi imediat sunt obsedat să aflu dacă acea bucurie e autentică – distrugând totul. Am nevoie de un om la fel de obsedat de autentic – să pătrundem în noi înșine ca și când n-am fi noi, să ieșim în afara porpriilor vieți, să ne spunem t o t u l, ca și când n-am exista. Dar ce monstru e acela care spune totul… Oare se poate spune totul și, în loc să-l spânzuri pe celălalt ca să aperi secretul – îl îmbrățișezi? Și cine știe dacă nu acest om care ar apărea, și el, “obsedat de autentic” nu e de fapt, ca și mine, înăuntrul iluziei că autenticitatea s-ar lăsa descoperită de aceste abuzuri, de aceste întrebări furtunoase, agasante și insipide? Autenticitatea poate că o descoperi într-o privire. Știi tot în acel zâmbet. Bine, dar apoi, când ieși din moment, când te depărtezi și mergi spre casă… simt să-l sun pe cel cu care am avut experiența, să-mi spună e x a c t ce a simțit, să nu lăsăm nimic la capriciul interpretării, acolo unde oamenii se simt bine, că pot spune c-au atins apogeul unei conexiuni, neanalizand-o, neintrând cu adevărat in ea să vădă dacă mai ține sau nu. În fond, asta fac: lovesc cu toporul rațiunii să vad dacă ține sau nu acest arbore al iubirii pe care îl tot caut și la umbra căruia aș vrea să mor.

Pentru a putea continua sa scriu, sustine-ma cu 8 lei:
Patreon.com/BogdanLiviu

Fata cu trei scame

Așteptam la coadă când, dintr-odată, pe spatele ei învelit într-o geacă roz, observ că stăteau cocoțate trei scame. Scame imense, nu clasica scamă pe care o poți evita. Erau genul de scame pe care bătrânii, văzându-le, ar fi simțit să spună: “stau de 60 de ani aici dar eu așa ceva n-am văzut, vă spun…” Mai degrabă trei bulgări de praf care anunțau o avalanșă. M-am uitat în spatele meu să văd dacă se puseseră clienții la pământ, dacă se speriaseră. Niciunul nu mișca. Erau paralizați de groază. Așadar, trei – unul sub ceafă, iar doi în zona șoldurilor. Ce puteam face? N-o cunoșteam și asculta muzică în căști, nu m-ar fi auzit fără s-o ating. Îi priveam spatele strident, văzând că se uită în geamul din fața noastră unde putea să mă vadă clar că mă uităm la ea. Dar îi plăcea, nu riposta, nu s-a întors să întrebe. Credea, poate, că o plac. Cu capul lângă al ei, păream un cuplu drăguț în acel geam. Dar realitatea era atât de departe! Eu mă uitam încruntat, cu acea curiozitate impersonală de medic mizantrop, bătrân și uzat. Eram la un pas de: “următorul!”. Nu putea să simtă asta prin reflexia geamului aflat la vreo cinci metri în fața noastră. Oricum ne vedeam puțin neclar în el, ne vedeam așa, “în mare”, nu exista detaliu în ceea ce ne privea, relația noastră era încă la “și altele”. Putea doar să-mi deducă, să-mi intuiască, să-mi simtă încruntarea, să simtă alarma privirii mele – dar pentru asta îți trebuie, dacă nu o sensibilitate extraordinară, măcar paranoia omului megaloman dublată de o personalitate puternică, să începi dialog cu acel om care te-a privit într-un fel ciudat. Doar că în astfel de situații, dacă omul e timid și speriat, văzându-se în public, suportă presiunea privirii celuilalt dar nu-i spune: “s-a întâmplat ceva?” Evită confruntarea, îndură tensiunea și neplăcerea și se mângâie cu ideea că va scăpa în curând de toată acea scenă apoi va vorbi cu o prietenă de-a ei și se va descărca, își va lua de pe suflet acea întâmplare, va spune: “mi-a venit să-i spun”, și va spune prietenei ei ceea ce ar fi vrut să spună dar n-a avut curajul, își va descărca tonul acuzator pe biata ei prietenă, va vărsa în ființa ei toată energia negativă pe care n-avusese curaj s-o ofere celui care o privea. Îl recunoști pe acest tip de om după faptul că detestă, din teamă, să vorbească la telefon – mai degrabă ar pierde un plămân decât să dea un telefon și să comande ceva; și ea era acel gen de om care dacă nu poate comanda de pe site că nu merge site-ul momentan, nu dă telefon, așteaptă să își revină site-ul. În același timp e și agresivă, nerăbdătoare. Vine din oră-n oră și speră, dă refresh. Ba chiar țipă ușor, în casă, dacă e singură. Aruncă un: “ce dracu are!”. Dar apoi se uită din obișnuință să vadă dacă a auzit-o cineva. E, în fond, un melc. Mă gândisem s-o ating ușor pe umăr, apoi își dădea căștile jos și-i spuneam: “Domnișoară, aveți trei scame pe spate. Dacă doriți, le pot lua eu – de altfel, eu sunt un mare scamator!” Nu, n-aș fi făcut glumița asta, deși e atât de penibilă și jenantă încât poate atinge umorul, chiar dacă de cel mai jos nivel. O înștiințam că are acele scame, dar apoi ce? Nu era sigură pe bluza pe care-o purta, avea nevoie de acea geacă roz pe ea cu care se încheiase până la gât aproape. Îi simțeam bucuria că îmbracă acea geacă ce ascundea multe insecurități. Bluza ei era ca o temă pe care n-o făcuse. O acoperea cum putea. Mi-aș fi pariat viața că bluza era, dacă nu puțin ruptă sau zdrențuroasă, puțin pătată undeva, mergea ca un om care a ieșit din casă repede, cu bluza peste care vărsase te miri ce iaurt de zmeură. Se uita pe YouTube și, amuzată la un clip nehaios pe care-l privea ca să uite că trăiește, a vărsat pe ea puțin iaurt. Trece timpul, iaurtul se usucă, ea uită – și iese așa afară, “trăgând” o geacă pe ea. Mi se oferă o șansă: uitase să ia pâine. Îmi zâmbește, se jenează, lasă produsele pe bandă, își face loc pe lângă mine și se duce să ia pâinea. Puteam să-i spun atunci: apropo de acest zâmbet absolut forțat prin care îți exprimi jena că te-ai împotmolit și ai uitat să iei pâine deși pentru asta ai venit, uite altă fază haioasă, ai vreo trei scame imense pe spate. Nici nu sunt sigur că sunt scame și nu metropole – inițial am crezut că ești un continent. Am tăcut, privind resemnat scamele îndepărtându-se de mine. Devenisem familiar cu ele, îmi lipseau acei microbi care când erau mici și naivi, visau să fie ciumă. În sfârșit, fata revine la locul ei, în fața mea și scamele sunt iarăși la câțiva centimetri de mine. Mă priveau de data asta cu o ușoară superioritate, aveau acea privire jucăușă de iubită care știe cât de mult o iubești oricât ai ironiza-o. “Te prefaci că vrei să mă înlături, dar de fapt vrei mult să mă atingi!” păreau să spună. Nu era adevărul – chiar voiam s-o scap pe fată de acele impurități. Profit de faptul că geaca stătea puțin largă pe ea și mă gândesc c-aș putea să ating foarte-foarte ușor, așa încât să îi iau scamele fără să mă simtă. Dar asta e ca și când ai încerca să faci sex când doarme. Excitant, dar, dacă nu ești chinez, e imposibil. Totuși, îmi asum violul intimității ei, sunt gata să fac pușcărie pentru hărțuire și îmi întind mâinile să-i iau scamele (mă gândisem să iau cu amandoua mâinile câte două odată, pentru a echilibra tensiunea apărută pe geaca ei – acest teren minat. Întind mâinile și când mă duc cu o mână spre gât – observ că e cocoșată. Le iau imediat înapoi. Repulsie de nedescris, apoi jenă față de mine însumi c-am simțit repulsie. Toți suntem cocoșați azi, ce mare lucru? Stă în poziție proastă la calculator și se uită la seriale. Toți fac asta, cocoașa e imnul omenirii – de ce repulsia asta penibilă? Și totuși exista. Acum voiam să-i zic “nu vă supărați, pe lângă faptul că sunteți cocoșată, mai aveți și trei scame pe geacă!”. Aș fi inundat-o în rușine, n-ar mai fi ieșit din casă două luni, ar fi făcut sex cu lumina stinsă toată viața. Aș fi fost cel mai infect dintre pământeni. Dar nu puteam nici s-o îmbrățișez deodată pe la spate, să mă simtă cum o învălui, să-i îndrept spatele într-o îmbrățișare forțată, sperând totodată că va înțelege din asta că preludiul fusese înainte, când o priveam și că acum suntem familiari, ne putem îmbrățișa, când adevărul era că eu băteam apropo să stea dreapta și speram totodată ca îndreptându-i spatele să-i cadă scamele de pe geacă. “Măcar cea de la gât să cadă” mi-am spus, limitându-mi dorințele așa cum faci când te rogi la Dumnezeu să fii tânăr o veșnicie și vezi că după o săptămână ai deja riduri: “Măcar încă un an să fiu tânăr”. Îmi imaginam apoi scamele căzând, eu acoperindu-le cu picioarele – poate că două dintre ele cădeau apropiate una de cealaltă și puteam să le acopăr cu un picior, apoi cu celălalt cea rămasă, pentru că altfel poate vedea scamele și știa că sunt ale ei, așa cum un cățel știe, după ce a făcut un rahat, că e al lui, dacă e pedant, îl miroase pentru a face verificările de rigoare și apoi dă cu piciorușele să acopere cu pământ toată afacerea. Dac-ar fi văzut scamele, era un imens pericol să știe că sunt ale ei, apoi îmi vedea vinovăția pe chip (sunt un tip inocent, nu mă pot abține, în ochii mei vezi mereu adevărul, nu pot să mint), și-ar fi dat rapid seama, din acea energie și tensiune dintre noi, că scamele erau ale ei, că eu de cinci minute, departe de a fi atras de ea, fusesem doar mărinimos cu ea, mă pusesem în postura omului care făcea un act de caritate, care ajută o nenorocită. Eram un martir, îi tolerasem scamele și voiam s-o ajut să scape de ele cum vrei să ajuți un sărac să scape de datoria la întreținere. O rănea și faptul că voiam să fac aceste lucruri fără ca ea să afle. “Îmi asum, sunt scamele mele” ar fi spus, adunându-le. Ar fi repetat apoi spunând, poate, pentru prima oară, cu voce tare: “Da, ați auzit bine, sunt scamele mele! Aveam trei scame pe mine iar acest martir, acest cavaler s-a oferit să-mi ofere un ajutor pe care nu l-am cerut. Să-l ovaționăm pe acest binefăcător!” Aprinsă la față de nervi și umilință, mi-ar fi atins mâna ridicându-mi-o ca unui boxer care a câștigat meciul. Straniu, deși eram palid și trist că nu reușisem s-o scap de scame fără să afle, că nu reușisem să fac “cum e ideal” pentru ea, totodată aș fi avut puțin erecție, mă excita febra corpului ei, mâna ei care o ardea pe a mea, acele trăiri puternice din partea unui om care înfruntă toată omenirea, un om care până atunci răspunsese tuturor așa cum se răspunde când ești educat, un om despre care vecinii aveau o opinie prea bună pentru cât erau de oligofreni și înapoiați – în fine, un om care avea în sfârșit o opinie proprie. Dar m-am abținut, n-am îmbrățișat-o, scamele n-au căzut. Vine rândul ei să plătească produsele, mă privește, zâmbește timid, nu prea e atentă la produse, întreabă iarăși de preț, caută agitată banii să plătească când deodată, pentru că totul făcea 23 de lei și trebuia să dea 3 hârtii de un leu, ca de obicei cum se întâmplă in astfel de situații, nu găsea fix al treilea leu așa că, așa cum facem toți din obișnuință, deschidem mai mult portofelul și ne adâncim capul spre el – moment in care, probabil și pentru că vântul apucase să intre, salvator și tacit, odată cu un client care tocmai intra in magazin, scama de pe gât e învinsă, cade pe gresia mizerabilă din magazin. O vedeam zbătându-se umilită, luându-și adio de la surorile ei care stăteau acum cuminți pe șold, nu mă mai priveau, nu mai erau arogante – erau ca iubita care a văzut câte fete îți scriu, a realizat că ești drăguț și poți și tu să o părăsești oricând, ai alternative și a început să se teamă, să nu mai fie atât de sigură că pe ea o placi cel mai mult. Erau două scame cumpătate care ar fi fost gata să promită că nu vor deranja pe nimeni niciodată dacă le las să rămână pe șoldurile bietei fete. Am vrut să-i spun fetei: “vedeți că v-a căzut ceva”, și când se uita in jos să mă apropii de ea și să ne tamponăm, bruscând-o “fără să vreau”, ingropand in gresie și celelalte două scame, dar m-am abținut – aveam un acces de mărinimie, astfel c-am așteptat să plătească produsele, am plătit și eu, rapid, fără să iau bonul fiscal, am cules scama de pe jos, am făcut câțiva pași mai mari și-am prins-o exact când ușile se îndepărtau, întinzându-mi mâna stângă să-i reasez scama pe gât, prefăcându-mă totodată că aveam o problemă la mână, ceilalți să înțeleagă că mă dezmorteam, că sunt un sportiv care venise să ia apă. Ce bucurie! Cele trei scame erau iarăși împreună. Oftând, o privesc pe fată îndepărtându-se de mine și mă rugam la vânt să bată mai ușor, ii simțeam agresivitatea pe obraji și mă temeam pentru sănătatea scamelor. O priveam pe fată îngrijorat ca un îndrăgostit, îngrozit de fragilitatea bietelor scame, de faptul că din clipă-n clipă scamele ar putea fi omorâte de vânt. “Iată iubirea”, mi-am zis, mergând spre casă, dând un bobârnac unei scame care mi se așezase pe mâna dreaptă, o scamă, probabil, sărită pe mine de la fata in roz, o scamă care ne știa povestea și se entuziasmase, o scamă care credea c-o voi iubi toată viața, c-o să vedem filme bune împreună și vom vorbi, o voi face să râdă și va fi fericită. O scamă care credea prost. O scamă care a murit singură.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe lună:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Savoarea iubirilor neîmplinite

La magazin, cu un minut înainte de închidere. O fată cam cât mine de înaltă (nu chiar, ea 1,80 eu 1,87 cam așa), avea un păr de basm – suvițe de păr răsucite în spirală (sună mizerabil buclă și cârlionț), o zeiță cu o cafea în mână. O zeiță care nu putea dormi – ce-ți poți dori mai mult decât un zeu insomniac? Era îmbrăcată în colanți, avea o geantă de sport, făcuse sală probabil; îi dau întâietate, dar nu așa cum dai frumos întâietate, nu-i propui omului și în caz că acceptă îl lași să-și ia produsele, efectiv îmi iau produsele și îi pun ei cafeaua întâi, fără s-o întreb. Zâmbește, îmi mulțumește. O privesc când nu mă privea, mă privea când mă făceam că mă uit în altă parte. Era drăguț. Apoi după câteva secunde de liniște, se intoarce spre mine, nespus de drăgălașă: “dar nu era mare diferența!” :)) Are haz, mă gândesc. Râd cu ea acolo, mi-era drag de ea deja, ea avea o cafea eu două sticle de apă cu lămâie. Vai de capul nostru, ajunși ultimii la magazin, făceam glumițe mărunte resemnându-ne unul în celălalt. Bâigui și eu o glumiță, râde și ea, așa cum razi când îți e drag omul, nu neapărat gluma. Erau glume împiedicate, dar și haioase universal. Însă nu foarte haioase. Apoi iar liniște. Spre final, mai rupe odată tăcerea, puțin amuzată: “ale tale sunt produsele?” Erau produsele celui din fața noastră care mai cumpăra și altceva, probabil se prefăcuse că nu înțelege exact ca să mai continuăm micul dialog. Îi spun: “Nu, dar cum ar fi fost? :)) Cum era să îți las întâietate și apoi să caut să te păcălesc, să-mi strecor produsele în fața ta cât timp nu ești atentă.” :)) Râde cu mine, iarăși, momente frumoase, mici, potrivite. Nimic epocal, totul natural, semihaios, la locul lui. Dar mi se simțea entuziasmul. Ce repede se vede când un om te place sau îl placi! Există acea sclipire a ochilor – eu mă compromit cu atât mai mult cu cât îmi face plăcere să-i fac să râdă și pe oamenii care nu-mi plac! Se vedea că abia așteptam ocazia să-mi fac glumițele. Puteam vorbi o oră cu entuziasm numai despre acea măruntă întâmplare. Puteam adăuga: “sau cum ar fi fost să te mint că-ți dau întâietate doar ca să te dau la o parte apoi când îți vine rândul, să mă iau de tine apoi că te-ai băgat aiurea în față, să vreau să ne certăm (și nu ca să te ating ușor pe mână, ci efectiv scandal). Să mă fi gândit de acasă la asta, să fie bucuria mea asta, să vin să păcălesc oamenii cu prioritatea produselor de pe bandă. Să merg pe drum entuziasmat, țopăind spre magazin știind că voi păcăli pe cineva azi.” În fine, mă bucur că n-am adăugat asta. Cât e de nehaios. E genul ăla de chestie pe care o dezvolți tot sperând să apară umorul. Era doar penibil – poate se speria chiar. Apoi căutând să o liniștești: “nu, nu te-aș atinge – adică te ating doar dacă vrei multmult asta. Și nu în magazin – deși și aici se poate dacă vrei, a, nu în sens de… of!” Și tot așa. Cu ce-am spus, însă, am mers la sigur, a fost impecabil. Cât să înțeleagă totul perfect, se plia total pe starea pe care o aveam amândoi, niciun strop de confuzie în ce ne spuneam, doar armonie pură. Apoi ieșim – iarăși gest care m-a pus pe gânduri, se duce spre geam să-și așeze cafeaua, acolo se duc oamenii care au multe produse și le pun pe acel raft pentru a le pune in ordine – ea ce avea de aranjat? În sfârșit, ieșim împreună, dar țin distanța (parca spunand: alo, domnisoara! Daca tie-ti face impresia ca eu sunt…) mă țin tare, nu vin lângă ea, nu chicotim, nu negociem. Fiecare cu ale lui! Am setat tonul. Eram un notar, impersonal ca un cimitir. Se uită de vreo două-trei ori, îmi zâmbește, îi zâmbesc și eu (deși voiam să rezist, să mă uit încruntat, să fie confuză anapoda și asta să fie ultima impresie, să creadă că e ceva în neregulă cu ea, dar nu ma abtineam, era asa dragalasa, nenorocita!) apoi fac stânga – totul fără niciun cuvânt. Am plecat amândoi cu acel zâmbet amărui. Ador situațiile astea. Cine șție ce viață am fi avut? I-aș fi spus, venind deodată spre ea, pe la spatele ei: “de fapt, pot să te ajut să cari cafeaua până acasă dacă vrei” :)) Ar fi acceptat. Aș fi adăugat apoi: “deși mă cam compromite replica asta. Dacă o să ne întrebe cineva cum ne-am întâlnit o să-i spui: păi într-o zi îmi căra chestii. Sunt mai aproape de paharnic decat de partener de viata.” În fine, prin absurd toate ieșeau drăguț, ne apropiam, apoi după un an realizam că asta e tot în viață și ne despărțeam dorindu-ne ceva mai mult, apoi mergeam în magazin, eram nostalgic, vedeam în alte fete de-acolo o tipă care să-i semene și de care să mă îndrăgostesc, dar nu mă puteam îndrăgosti pentru că eram prea atașat de cum vorbisem cu ea în acel magazin – era magazinul Nostru, simțeam, dimpotrivă, să le văd defectele acelor fete, acelor dușmani ai Legăturii noastre. Și ai fi rămas singur și nostalgic, neputând face cumpărăturile în liniște. Pe când așa, poți să-ti imaginezi, lași scenariul deschis, lași o viață pe care-ai fi putut-o trăi, te hrănești cu un regret dulce. Îmi plac oamenii care știu să se joace, care flirtează apoi se opresc deodată – chiar dacă ar fi vrut mai mult. E atât de plăcut să ai așa câteva minute cu un om străin in care îți vezi toată viața cu el – apoi să nu-l mai vezi niciodată. Savoarea iubirilor neîmplinite… Oricum, dacă într-adevăr îi pasă, să vină mâine la aceeași ora. Dar apoi o să o consider nebună, o să simt să-i fiu complice – îmi și place că e nebună și s-a gândit și ea la asta, ne apropie boala, dar mă și sperie pentru că eu sunt un nebun inofensiv, drăgălaș, dar ea poate fi genul de nebun care arde casa dacă nu merge relația sau nu-i răspund sau sunt la ziua unei amice – așa că dac-o văd mâine îi dau total întâietate și mă ascund după rafturi până termină de cumpărat și iese din magazin. Apoi s-o văd și in altă zi și să cred că pe mine mă pândește, să fiu atât de narcisist încât să cred că își dedică viața sportului și mie. În afară de genoflexiuni și Bogdan Liviu să nu facă nimic. Apoi ea să mă vadă pe furiș prin magazin și să creadă tot așa, că după ea stau acolo. Să sunăm amândoi la poliție crezându-ne urmăriți unul de altul. Poliția să ne spună că sesizările vin de la amândoi și eu să fac o glumiță: “păi atunci îți dau tie întâietate și aici, ai tu sesizarea dacă vrei.” :)) Ea, ținându-se tare, repetând ce-a spus prima oară când ne-am întâlnit: “dar nu e mare diferența!” eu nu rad, îi spun: “Ce haios, niciunul nu urmarea pe niciunul, ci soarta ne urmarea pe noi!” Nu, ar fi siropos. I-as spune: A, faci chestia aia când repeți gluma de acum două luni crezând că e romantic. Mai nou avem și inside jokes, ne cunoaștem, îți cam permiți. Nu tolerez acest circ de clasa a patra. O zi plăcută. Să plec că ultimul prost, îmbufnat, să stric totul.

Daca ti-a placut acest text, sustine-ma cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Dictatorul – Mama cu cărucior

Oare câte femei au făcut copil din dragoste pentru putere? Există dictator mai mare decât o femeie cu un cărucior? Cum o poți contrazice? Oriunde ar fi, orice ar face, are dreptate. Dacă e în tren și stă cu șosetele murdare pe celălalt scaun și-și usucă chiloții pe geam masturbandu-se de fata cu copilul, îi zâmbeșți jenat și te scuzi că n-ai văzut-o când întindea rufele ca s-o ajuți, cauti disperat un vibrator sau iti oferi serviciile. Dacă ești în magazin și e în spatele tău și asculți muzică în căști și nu te-ai sesizat singur să îi lași întâietate inainte ca ea sa apara la coada, daca n-ai simtit ca va veni la coada inca de cand a pus in plasa ultimul produs și-a trebuit ca Ea să îți ceară voie, tot magazinul e împotriva ta și ar sărbători dacă ai muri in chinuri pe loc. Uneori se și victimizeaza pentru a te portretiza intr-un si mai mare monstru: “puteți, va rog, să mă lăsăți? Știți, cel mic…” Tu, mereu, același răspuns, cazand in genunchi: “Vai, se poate? Nu v-am văzut, mii de scuze.!Va plătesc eu comanda, uber, și va car plasele acasă. Spal si pe jos, numai va rog, iertati-ma! Stiti, muzica…eu, de altfel, nici nu aud cu o ureche, indurati-va, fiti buna, fiti si mama mea!” Magazinul tot nu te iartă. Pentru acei oameni vei rămâne pe veci ultimul om. Iar dacă mama te tolerează e pentru a oferi acel gest de mărinimie de care ei, ceilalți din magazin, oamenii de rând, n-ar putea fi capabili. “Uite-o, ii zâmbește, îl acceptă pe nenorocit”. Se fac deja analogii cu Iisus, se lansează nume precum Fecioara Maria. Apare deodata insa si sotul ei, Nicu, 47 de ani, nimic biblic. Un ins ca oricare altul. Daca ar fi venit singur, nimeni nu i-ar fi dat intaietate. Un tata, irelevant. Daca mai are si o bere la jumatate de litru, e cu adevarat lepra pamantului. “Mai bine sa n-ai parinti, decat astfel de scursuri!” soptesc unii. Cum ar fi să intre în magazin o femeie cu un cărucior, să scuipe oamenii, să ne împingă pe toți și să se bage în față, să i se dea produsele și, fără să plătească, să părăsească magazinul. Totul fără niciun cuvânt de protest. E mama, e normal. tipa de la casierie sa zambeasca cu flegma pe fata “Va multumesc, o zi buna!” Ar suna oare cineva la poliție? Cine ar putea-o acuza pe “biata mama”? “Bună ziua, poliția? Veniți repede, o mama ne-a scuipat pe toți și a furat o bară de salam.” Poliția ar veni repede, dar că să te bage la pușcărie pe ține, nenorocitule, “tu nu ai bă, mama? Toți avem o mama…” Efectiv să omorî oameni prin intersecții țînând cu o mână un cărucior cu altă o sabie. “Știți, asta micu’…” scuzandu-te c-ai măcelărit pe cineva pentru că plângea cel mic și ai crezut că dacă omorî oameni se calmează. Față de bătrâni nu există această groază. Adevăratul zeu, marele monstru e mama. Îmi e puțin teamă să scriu despre asta. Știu că e un subiect sensibil. În toată literatură lumii, n-a scris nimeni un pasaj despre dictatura mamei cu cărucior. Sunt oameni care s-au sinucis neputând trăi cu vinovăția de a fi avut căști și a nu fi fost atenți să lase locul înainte că mama să urce în metrou. S-au ridicat abia când mama a urcat în metrou și i-a privit, da, mama a ajuns să se umilească până intr-acolo de a privi spre tine ca tu să te ridici, criminalule! Iar oamenii au simțit asta imediat. Erai si la Piata Unirii. Efectiv mii de oameni care te urau in aceeași secundă. Te ridici jenat, cerându-ti iertare, încerci să faci un compliment copilului, te bâlbâi. Dar e tardiv… deja tot metroul e împotriva ta. Auzi, in loc de “Atenție se-nchid ușile”, aceeași voce care spune: “Sper sa mori, nenorocitule!”

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Iubire 2020

Facebook. Conversația începe la 20:00. Salut, salut, încântat de cunoștință. Glume, entuziasm, fluiditate. Ambele părți sunt interesate. Nimeni nu e politicos, se vorbește direct, intim, cu entuziasm. Mici apropouri, slabe jocuri de cuvinte cu tentă erotică. Deschidere din partea ei, lăcomie din partea ta. De la 20:00 la 20:45 comentarii ample despre cum ați face dragoste. 20:45 – apar nuduri. 21:00 – după ejacularea de la o fotografie pe care i-ai cerut-o pentru a portretiza o fantezie care s-a născut în dialog, apare luciditatea, care-ți spune: “nu ai nimic în comun cu acest om, nu te interesează nimic din ce-ți spune. Salut, numele meu este Luciditatea iar lângă mine asistentul meu permanent, Plictisul. Venim mereu la pachet.” La fată, însă, entuizasmul sporește, vorbește de căsătorie; tu, simțindu-te vinovat, accepți propunerea, mimând un zâmbet politicos. Până la 22 se vorbește despre copii. Se vehiculează diverse nume, pe care le refuzi pentru a ține proiectul departe de realizare. N-o lași să-și termine ideea ei cu “Am putea face mâine o conferință să îi anunț și pe părinți. Trebuie să-mi iau microfon.” că încerci deja să-i temperezi entuziasmul. Îi spui timid că nu ți-ai dori copii (nu încă, pentru a nu fi dur) că, de altfel, nici relație nu voiai, dar, având în vedere că purta acei colanți și era îmbrăcată într-o atare rochie purtând anumite dresuri, ai realizat că, având zilnic acces la acele comori, până la urmă nu e atât de rău să fii într-o relație. 23:00 – oficializarea căsătoriei. Ora de miere pe Skype în Video Call. Conexiune slabă, obosită, vlăguită. “Dacă nu ești mental captivat de celălalt, dacă nu ești în primul rând cel mai bun prieten al lui, orice relatie, orice mariaj nu e decât o uzură într-o uzură”, îi spui în reluare, în timp ce ea aude doar “Maria” din tot mesajul tău. Îți închide și-ți scrie: “Sper să fii fericit cu Maria. Ești un nesimțit, un om de nimic. Adio!”. 02:30 – nu poate dormi, îi e dor de tine și, cum ți-a dat block peste tot, îți scrie mail. Mail scris impecabil, cu diacritice, spațiu și virgule splendid puse, fix trei puncte de suspensie la final (nu două, nu patru!), absolut totul e o operă de artă, o iubești pentru rafinamentul de care da dovadă în a-și manifesta sentimentele și te întrebi dacă nu cumva ea e partenerul de viață potrivit pentru tine. Îi răspunzi la mail sec, fără mulțumiri, fără lacrimi, fără efuziuni: “Maria. Așa o va chema pe fata noastră.” La zece secunde, primești alt mail: “Va fi băiat.” Îi răspunzi: “Maria, așa îi vom pune numele și dacă va fi băiat”. Te sună. Râde cu tine, îi povestești de neînțelegere, cum că tu spuneai altceva și ea înțelesese că era vorba de o femeie, dar în timp ce e totul în regulă între voi, în chiar mijlocul acelui paradis, în care ești atras de ea și o apreciezi enorm, o descoperi ușor ușor și observi că e inteligentă și extrem de grațioasă, sensibilă și feminină, te simți trist, simți nevoia de a rămâne singur, ai vrea ca ea să uite deodată că exiști, te obosește deja scenariul următorilor patru decenii în care vei fi fericit alături de ea. Încerci să rămâi entuziasmat la telefon, să nu o superi, când deodată o auzi: “Of, de fapt… mai bine s-o lăsăm baltă, mi-e totuna! Nu mai vreau nimic din toate astea, simt c-am fost deja fericită, că ne-am trăit viața!” Îi spui entuziasmat că fix asta găndeai și tu iar asta o bucură, se simte apropiată de tine. Va întâlniți la 4 dimineața și mergeți pe stradă ținându-vă de mână ca doi melancolici recent divorțați, care se iubesc…

Susține cu 4 lei pe lună:

patreon.com/BogdanLiviu

Unei trecătoare

Mă-ntorceam de la bibliotecă. Era genul de zi în care nu puteam tolera decât opiniile morţilor. Îndreptându-mă-n-doit spre casă, fac “dreapta”, să evit furia bolnavului semafor, invadat de hemoragie internă. La câţiva zeci de metri de mine, dintr-o turmă de oameni de decor răsare, ca un apus care se revoltă, o rochie de un roşu care, având la rădăcina arborelui genealogic Eleganţa, nu cunoscuse niciodată stridentul. Fin observator al nesemnificativului, fanatic al derizoriului, acel strop de culoare mi-a fost de-ajuns să mă facă să ignor, din clipa aceea, tot restul omenirii. Nu mai eram capabil să văd nimic în afara ei. Doar trotuarul se mai arăta din când în când – pisălog ca o amintire neplăcută, luându-şi în serios rolul de legământ şi destin. Tot înaintând, miracolul începea să prindă contur. Începeam deja să fac paşi din ce în ce mai mici, savurându-i Venirea. Deşi nu-i puteam vedea încă bine chipul, îi simţeam veselia, şăgălnicia, nebunia inocentă, se vedea clar că e singura fată vie care păşea pe acel fatal trotuar. Zeci de suflete moarte se-mpingeau unele-n altele, înaintând într-un interminabil regres, târând după ele geamantane şi plase-n care-şi ţineau trecutul, iar ea, singură, zâmbind cu dezinvoltura unei avalanşe, valsa printre ele cu graţia unei primăveri. Auzul -care până atunci dormea, cum face adesea când merg pe stradă-, se trezise brusc şi începuse să vadă. Acum ştiam unde se află şi dacă închideam ochii. Cum va fi reuşind să facă dintr-un banal mers pe trotuar, un memorabil cântec de pian? Trotuarul -metamorfozat într-o multitudine de clape, se gudura pe lângă ea, cerşindu-i mângâierile, atingerile picioruşelor ei de o delicateţe izbitoare, pe lângă care adierile vântului păreau bădăranii. Melodia vibra din ce în ce mai tare, miracolul se-apropia, iar eu deja nu mai realizam dacă merg sau stau pe loc; tot restul fiinţei -şi palma, genunchiul, şi cotul şi gâtul-, se cuibăriseră în ochi, toate se năpusteau acum cu lăcomie, de parcă asistau la cutremur; doar picioarele, cu un efort inuman, rămăseseră la datorie, susţinându-mă cu ultimele puteri; aşadar, o priveam şi prin ea trăiam. Asta să fie viaţa îngerilor? Aşa mi-o imaginez. Să-ţi trăieşti eternitatea observând cu Totul. Să priveşti şi cu aripile. Să fii atât de captiv în Clipă încât să nu-l mai auzi pe Dumnezeu. Revenindu-mi (probabil zdruncinat de galopanta şi ineluctabila ei apropiere), din acea inerţie plină de viaţă, mi-am propus, simţind după multă vreme, în sfârşit o provocare demnă de propria-mi ambiţie – să-i infrunt privirea. Nu mai era loc de întoarcere, nu mai aveam decât alternativa unei ridicole şi hazardate traversări a străzii, în plină circulaţie. În altă zi, fără vreun sens anume, m-aş fi maimuţărit, mi-aş fi încercat norocul printre maşini. Acum, însă, miza impunea solemnitate. Înaintez, aşadar, ca un condamnat la moarte spre ghilotină – portalul eternităţii lui. Încântătoarea mea ghilotină ajunsese la trei metri, iat-o acum, la doar doi… ah, cum se diluează geografia! Un metru – un pas, unul singur, sau, poate, Singurul! Gata, am intrat în Prezent! A capitulat şi istoria, nu mai există! Moarte istoriei şi geografiei! Doamne! Ce amalgam de emoţii! Ce agitaţie globală în lumea lăuntrică! Ce explozie de simţăminte! Sufletul naiv, nu ştie ce să simtă mai întâi şi le trăieşte pe toate-odată, copleşindu-se şi chinuindu-se singur, bietul împiedicat! Ea îşi mişcă insesizabil capul, aproape dintr-un gest involuntar, şi mă observă, dar privirea ei n-apucă să-mi întâlnească ochii -am capitulat din oficiu. Simţind că va face mişcarea (care pentru ea era un demers cotidian, o privire oarecare într-o zi anodină, iar pentru mine punctul culminant al existenţei), mi-am aruncat privirea în jos, dând cu ea de pământ, apoi am ridicat-o-n dreapta, mutând-o apoi în dreapta-spate, ca un elicopter care ştie că se va prăbuşi dar care totuşi se mai zvârcoleşte în toate direcţiile. Ce ruşine! Mă comportam ca şi când nu există! Ea, cea mai vie dintre pământeni, cea pentru care eram gata să-mi dau sufletul, era tratată ca un om de decor. Da, îi întorsesem capul ca unui suflet mort! Dusesem mârşăvia până la plictis, mai aveam puţin şi căscam! Şi cât de conştient eram de contradicţie în acele clipe! La ce folos? Imperturbabil, galopam în josnicie. Devenise aproape o voluptate: “Ia te uită, îmi spuneam, îmi e totuna… du-te, micuţo, fiecare cu treaba lui! Ce-mi pasă mie? Fii pe pace! Priveşte-mă cum nu mă uit la tine. Uite o clădire… ciment, un stâlp, vai, câte lucruri interesante pot găsi când te am atât de aproape de mine!” Ce tratament glacial, cu câtă indiferenţă o gestionasem, câtă vulgaritate în acele grosolănii impersonale de psiholog pedant! Şi, vai, cât de greu îmi era sufletul când a trebuit să înaintez, când ea deja era în spatele meu şi totul era pierdut. Era ca şi când lăsam în urma mea o întreagă lume a viselor, pentru… pentru ce? De ce înaintam, unde mă duceam în afara acelei lumi? Pentru ce nu alergam căzându-i la picioare, căutăndu-i binecuvântarea, însoţind-o în Lumea Nouă pe care n-o meritam, dar care acum îmi deschidea porţile? Pentru ce dădeam cu piciorul la Viaţă? Pentru angoasa scepticismului? Pentru negarea fără hotărâre? Pentru blestemata seninătate intelectuală, care otrăveşte sufletul? Pentru o lume în care florile sunt operate, o lume în care iubirea e teoretizată? Pentru definiţia pasiunii? Pentru dragostea făcută cu dexul? Ce-aveam să caut eu în acest canal al subzistenţei, în această gloată a sterilităţii, a lipsei de nebunie, a birocraţiei, a utilitarismului, a tot ce n-are sonoritate interioară? În această lume în care “te iubesc” e o îndatorire, o obişnuinţă, o expresie politicoasă, nu un sentiment arzător, viu, imanent? Fără vlagă, stors de orice energie, mă opresc s-o mai observ pentru ultima dată, sperând la un absolut imposibil întors al capului, şoptindu-mi, aproape delirând: “Poate, cine ştie? Se va uita aşa, Din Nimic, în spate… poate simte un zgomot, o bătaie prea agresivă a vântului, o voce cunoscută, ceva, Orice! Da, cu siguranţă Acum e momentul ca Orice să se întâmple! O să se întoarcă, păi cum altfel? Doar am văzut atât de mulţi oameni întorcând capul degeaba.” Evident că n-a făcut-o. Înainta iremediabil, ca timpul, şi cu fiecare pas mă risipeam. Pentru o secundă mă recompun, încep să sper. Se opreşte în faţa unei galerii de artă, priveşte printr-un geam micuţ al acelui magazin cu trei tablouri în care nu intră nici vânzătorul, şi zâmbeşte la fel de involuntar ca un strănut cosmic, păşind apoi înăuntru… când s-alerg înapoi, să mă uit eu acum prin acel geam care probabil se îndrăgostise deja de ea, o văd că iese din acea cămăruţă unde se adăpostise arta, pe care ceilalţi o evitau ca pe sinceritate. Trecătoarea iese prompt, iar eu îmi mizez toate speranţele pe severitatea semaforului, pentru a o ajunge din urmă şi a o înfrunta, în sfârşit, la semafor, şi a îmi decide soarta în aşteptarea unei culori. Mi-a fost fatal. Semaforul, care la început de drum era autoritar ca un general, şi sângera de ură în faţa mea, ei nu-i putuse rezista. Îl vedeam acum, tâmpit de uluială, pe stimabilul semafor cum se răsfăţa ca un motan care se mângâie singur, ajutându-se de mâna stăpânului. Torcea de drag, haimanaua! Era de un verde îmbujorat. N-a trebuit s-aştepte la semafor nici măcar o secundă. A traversat, aproape ţopăind, şi o vedeam cum se îndepărtează, luând cu ea tot soarele şi lăsând în urma paşilor ei o nostalgie nemuritoare. Şi, vai, ce zile cumplite aveam să trăiesc după! Cât am mai colindat nenorocitul acela de trotuar, care râdea de mine, canalia, cu bordurile sale veninoase, ştia, călăul, că n-am nicio treabă acolo şi că aştept, aidoma sufletelor moarte, lumina, generată de acea trecătoare… “Unde te uiţi, tinere? Nu-i nimic aici, frăţioare!”, părea a spune pezevenghiul, încins de trufie. Astăzi, spre seară, la un an de la experienţa respectivă -conform orologiului atmosferic-, în timp ce mă aflam într-un apogeu al rutinei, în degradanta postură de a scoate dintr-un odios ambalaj câteva felii de pâine, mi-a fulgerat în minte amintirea ei. Cum m-au dus câteva scandalos de banale felii de pâine, cu gândul la acel miracol? Ce conexiune să fie între pâinea -izvor de sfoiag şi subzistenţă- cea de toate zilele, şi miracol? Numai Dumnezeu ştie. Îl rog totuşi pe Dânsul să ţină răspunsul pentru Sine, nici nu mă interesează. Ceea ce sufletul -curios ca un copil mic- se-ntreabă cu ardoare, e doar atât: oare miracolul îşi aminteşte de acea secundă, de blestematul care i-a-ntors spatele, de inexistenţa trecătorului care, invitat în Nesfârşit, a stat pe prag la infinit?

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Omul care moare singur în casă

Cristina Țopescu murise de trei săptămâni. A fost găsită în stare avansată de putrefacție. Dacă n-ar fi existat vecina, şi acum era moartă în casă şi nu ştia nimeni de ea. Mă obsedează (poate pentru că-mi presimt destinul) omul care moare singur în casă şi nimeni nu află de el. Oricât de împlinit ai fi cu tine însuți, nu poți să trăieşti absolut singur, ai nevoie de cineva care să afle că ai murit. Dacă nu poți trăi pe străzi, unde ți se va observa repede cadavrul, ai nevoie de o legătură cu un om. Un om pe care să nu-l deranjezi, dar cu care să scrii un mesaj o dată pe lună. Un punct, o virgulă, să dai semnalul că eşti viu. 12 virgule pe an – în asta să stea legătura voastră. Iar când nu scrii, el sună la poliție, eşti incinerat etc. Deşi ideal ar fi să vă scrieți virgula o dată la două săptămâni. Poate totuşi n-ai ghinionul să mori la o oră după ce i-ai scris virgula şi acum va aştepta semn iar peste o lună. Oricum, el să fie omul care să se ocupe de moartea ta. Aş putea să inventez un job. Zece mii de oameni care preferă să fie absolut singuri, îmi scriu un punct pe lună. Şi pentru o sumă modică, îi ajut după ce mor. Altfel cum ar decurge? Te-ai însingurat total, nu mai vorbeşti cu nimeni. Mori deodată în casă. Ți se bate la uşă de către un vecin care avea treabă cu tine, dar aia e, crede că-l eviți, sau eşti plecat. Trece o lună, rămâi fără curent, internet. Dar nu trebuie să deschizi uşa. Până acumulezi o datorie la întreținere suficient de mare încât să te şi dea în judecată şi să şi fii evacuat trec doi, trei ani. Abia în trei ani se va afla c-ai murit. Se va sparge uşa şi… nimic. Oare de ce nu s-au scris cărți despre drama omului care e atât de singur şi atât de mort pentru ceilalți încă din viață încât după ce moare cu adevarat nu se simte nici o diferență, nimeni nu află? Un cadavru mizantrop…

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Cioran – Pe culmile disperării (recenzie carte)

Vorbesc o oră și zece minute despre primele 30 de pagini din cartea lui Cioran, Pe culmile disperării. https://bit.ly/2ZY2dAC

Contrar opiniilor, există în această carte o declarație de iubire pentru viață care explodează din fiecare rând. Disperarea și moartea nu sunt decât simptomele cărții, nicidecum esența ei. La rădăcina acestei cărți stă o iubire incomensurabilă față de existență. Tensiunea la care a fost scrisă nu e a unui nihilist mărunt, insipid și blazat, ci a unui tânăr care nu putea dormi din iubire față de viață, un mare senzual, un îndrăgostit cum n-au fost mulți pe lume. A simți “cum mori din cauza vieții”, “a fi plin de tine însuți, nu în sens de orgoliu, ci de bogăție” – sunt doar câteva dintre expresiile care reliefeaza clar plenitudinea, pulsul intens, un om ajuns aproape în pragul delirului d a t o r i t ă muzicii sale lăuntrice, a serenadei sale imanente dedicate Vietii. A nu vedea iubirea in aceasta carte echivaleaza cu a o fi citit degeaba. De altfel, nu intamplator ultima pagina este dedicata chiar iubirii, a salvarii prin iubire – intrebandi-se “dar cine poate avea o iubire atat de mare?” Si-a raspuns singur la intrebare scriind aceasta carte.