Tag Archives: jurnal

24 noiembrie 2020 / traduceri, Puskin, Esenin

Traducerile din poezii sunt la fel de aproape de original cum sunt pozele cu tablouri din cărți. Am o carte de-a lui Eugenio d’Ors despre Goya şi la final sunt picturile lui – alb-negru toate! O cărticică de 20 cm. Îți faci o idee, da, dar aproape că nu au legătură cu capodoperele lui Goya. Îi spuneam cuiva că Puşkin îmi pare plat. Îmi răspunde: “în română, da, dar el a introdus muzica în literatura rusă.” Şi începe să-mi recite în rusă. Acum m-am îndrăgostit de Puşkin şi înțeleg mai bine discursul lui Dostoievski de la comemorarea lui Puşkin. O spune şi Tarkovski în Nostalghia, poezia nu se poate traduce (oricât de onorabil e efortul). Vezi de exemplu scena din Călăuza (am pus-o pe YouTube), ce ritm, ce vibrație are acel poem cântat de actor! De câte ori spune “but it wasn’t enough”, îți dau lacrimile. Voiam să-l cumpăr pe Esenin complet, în română, dar ce rost are? O să citesc opera celui care l-a tradus – nu-l voi întâlni niciodată pe Esenin. Dacă într-adevăr iubeşti un poet – îi înveți limba. Ador cum sună rusa – ah, de nu mi-ar fi aşa neplăcut alfabetul chirilic!

23 noiembrie 2020 obsesia de a cumpara carti / biblioteca lui Umberto Eco

Mare greșeală să-ncep să cumpăr cărți, să ies din regulă mea sfântă de a-i cumpăra în opere complete pe cei doi-trei autori pe care-i iubesc și atât, să am doar absolut-esențialul. A fost suficient a găsi involuntar o reducere bună la o carte pe care voiam s-o citesc, apoi alta… și gata, obsesia s-a instaurat. Acum gândesc în cărți de cumpărat. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a avea la îndemână ce ai chef să citești. Am norocul că am garsoniera mică și doar întind mâna și-am luat cartea. Mă uit la rafturi cum se uită copiii la bradul de Crăciun, luminat, cu dulciuri în el și cadouri sub. Așa sclipesc micuțele mele cărți. Uneori nici nu citesc, doar mă uit așa printre ele, ca ultimul imbecil –  e suficient să le citesc titlurile ca să fiu fericit. Problema acum e că trebuie să cumpăr o altă bibliotecă, mai mare, dar nu-mi vine să strâng bani pentru ea (câte cărți pot cumpăra de acei bani!). Așa că o să le ridic pe lângă perete. “Peretele Nietzsche”. Nu sună rău. Deși el e mai degrabă cerul…

Tocmai am văzut biblioteca lui Umberto Eco. E cât blocul în care locuiesc. De fapt, ce spun? E un cartier! Of, ce paradis, sa ai Biblioteca Natioanala in sufragerie…

Iubire, autenticitate. Jurnal: 21 noiembrie 2020

Incerc sa tin un jurnal. Macar un an. Macar sa scriu ceva, orice. Sunt incapabil sa scriu ceva la care sa lucrez mai mult timp. E si motivul pentru care sunt obsedat de “jurnale”, acolo e viata imediata, e pulsul asternut. Nu vei vedea niciodata inflorituri intr-un adevarat jurnal. Nimeni nu sterge (decat dupa ce-l publica, il revizuieste si-i pierde stralucirea).

Cred ca sunt un om care ar putea scrie ceva – dar numai daca am in minte un om drag, fata de care sunt entuziasmat. Cele mai frumoase carti le-am scris in chat cu ceilati oameni, plecand din spontaneitatea clipei, luat de val, entuziasmandu-ma, simtind ca acea clipa e necesara, esentiala. Pe cand a scrie profesionist, inseamna sa ai un program, sa scrii cu disciplina. Eu vreau ca scrisul sa fie o inspiratie de moment, si asta numai printr-un jurnal o poti face. Ce ma intereseaza e omul – la care pot avea acces analizandu-ma – si poate-i va ajuta si pe ceilalti.

Cum stau numai in casa si mai mereu singur, cum n-am bani sa calatoresc, toate notele mele de jurnal sunt ganduri despre cartile pe care imi propun sa le citesc si ce-mi trece prin cap. “Calatoria interioara” de care vorbea Rilke. Trebuie sa trag de mine, sa imi cultiv o vointa, viata asta de haiamana trebuie sa se opreasca. Nu poti realiza nimic procrastinand, neluand viata in maini. Nu am inteligenta, dar am imaginatie. Mult peste medie. Simt ca am o sensibilitate din care pot sa scot ceva – poate o carte. Daca nu, macar franturi de jurnal. Imi place mult ce spune Camus: “sunt un suflet mediu plus o exigenta”. E exact ce-mi lipseste mie, exigenta. Trebuie totodata sa scap de obsesia stilului (scriu aceste randuri cu strangere de inima, as fi vrut sa inlocuiesc “imi place mult”, cu altceva). De ce oare nu ma multumesc anumite expresii simple, naturale? Sunt obsedat de ce e simplu, natural, si totusi… Ritm, sa aiba ritm. Sa fie intrucatva muzica. Nici nu conteaza mesajul – atata timp cat suna bine. Cum cred ca toate pot fi in toate felurile, macar muzica sa fie adevar. Sa omori pentru simfonia unui cuvant – sau sa nu scrii nimic.

Cred c-o sa ma ajute sa tin un jurnal. Combat apatia si scutesc oamenii de intrebarile mele obsesive cu privire la reactiile lor. Ador sa patrund in mintea lor cu intrebari agasante, clipa de clipa. “De ce ai clipit, la ce te gandesti acum” etc etc. Ma obsedeaza scenariul in care ai intra in camera cu un om si va raportati fiecare clipa experimentata, pana la nebunie – ba nu, dincolo de ea! Oare v-ati mai putea suporta dupa ce iesiti din camera? Ati ajunge unul in celalalt, ati deveni poate unul si acelasi om – de vazut Persona lui Bergman in acest sens.

Ar trebui sa ne fie rusine sa spunem cuiva “te iubesc” pana n-am locuit secunda de secunda in capul lui, macar o luna. O luna in care afli tot – si in care cel mai probabil vei pierde tot. Daca avem forta sa-i zambim sotiei dupa 50 de ani de existenta, e pentru ca n-am avut prostul gust de a o cunoaste cu adevarat. A te baga in capul celuilalt, a iscodi, a bombarda cu intrebari din dorinta de autenticitate – la ce bun? Nu-i de mii de ori mai preferabil sa te multumesti cu ce ofera experienta de zi cu zi? Cand iti zambeste, bucura-te de zambet. Nu intreba ce exact a facut-o sa zambeasca, care parte a mesajului a bucurat-o si ce a simtit fata de tot restul, oare ar mai fi ras daca nu aparea partea la care a ras? I se pare haios cuvantul sau intreaga idee? Si de ce i se pare haios? Toate aceste intrebari aparent puerile sunt ale unui om disperat. O stiu bine, sunt disperat. Imi e extrem de clar. Disperat sa ajung la o conexiune cu un om, sa stiu e x a c t ce simte, sa nu mai fiu singur, poate? Dar ma simt bine in singuratate, evit pe cat posibil oamenii din acest motiv. Si totusi… e ceva divin in a vedea si celalalt ce ai in tine, te bucuri mai mult de acelasi lucru – atunci cand il impartasesti. Ma observ uneori cand cineva rade pe YouTube la comentarii si pune minutul la care a ras, scriind mesajul care i s-a parut haios in clip, ca dau click pe acel minut si ascult si eu din nou – si rad cu el. La fel cu textul scris, daca cineva arunca un citat dintr-un text, recitesti acel pasaj si razi a l t f e l, razi alaturi de celalalt, parca, cumva, textul a prins cu adevarat viata. Totodata, toti oamenii cu care ai acea aparenta intimitate – iti sunt, in fond, straini. Dar cine nu e strain? Eu insumi nu ma cunosc. E imposibil sa ajungi la acea autenticitate atata timp cat tu insuti nu stii cine esti. Toate impresiile, tot ce simt cu privire la mine poate fi fals. Cum pot afla cu adevarat cine sunt? Afland, pot veni spre ceilalti apoi, avand ca busola propria mea identitate, constiinta puternica a propriei firi. Dar eu cred despre mine ce simt pe moment – si in chiar clipa aceea cand simt puternic ca sunt intr-un fel, ma suspectez, ma banuiesc c-as fi in iluzie. De ce am oroarea de am a insela? Ea ma paralizeaza, ma tine departe de orice idee, ba chiar de ce traiesc cu oamenii! Si de ce aceasta obsesie de autenticitate? Pe mine ma bucura mai mult ideea ca un om ma simpatizeaza cat de cat dupa ce am stat cu el 3 luni si secunda de secunda ne-am spus ce gandeam, decat unul care ma iubeste pentru ca… il amuz, ii sunt drag, dar nu stie cat sunt de infect, nu-mi stie gandurile ascunse – unele poate pe care mi le-am ascuns si mie insumi. Unul din adevaruri ar fi: niciun om pe care l-am intalnit pana acum, n-a contat pentru mine. Am fost, in radacinile mele, apatic, si-mi condimentam apatia cu politete, cu “blandete”, simtindu-ma vinovat. Ca sa ascund ca nu-mi pasa, traiam cum e ideal pentru celalalt. Te bucurai de bucuria lui, la gesturile tale, dar nu-l iubeai si te simteai vinovat. Nu ai vointa, nu ai energie, ai sufletul obosit. Ti-e totuna cu toate, de parca a iubi un om inseamna sa intri intr-un rol, si tu esti cu constiinta deja in sicriu, esti atat de departe de lumea asta, incat nu te poti lega de nimeni cu adevarat. De ce oare? Adica, iti sunt dragi oamenii, apreciezi la ei diverse lucruri – dar de ce nu te poti apropia? Iti esti suficient siesi mereu, esti in largul tau cu tine insuti. Sau… poate ca esti deja cadavru, poate ca oameni care ti-au meritat iubirea au trecut pe langa tine si, mort fiind, blazat, apatic, nu i-ai vazut.

Și de unde această obsesie cu autenticitatea? De ce țin atât de mult la ea? Vorba lui Nietzsche: “De ce căutăm întotdeauna adevărul, de ce nu neadevărul, sau minciuna?” De ce să nu fac o religie din a mă limita, a mă rezuma în ce simt cu omul – iluzie sau nu? Pentru că sunt lacom, pentru că mereu vreau totul – deși mă îndoiesc de el! Eu ajung la anumite sentimente, un entuziasm, iar apoi imediat sunt obsedat să aflu dacă acea bucurie e autentică – distrugând totul. Am nevoie de un om la fel de obsedat de autentic – să pătrundem în noi înșine ca și când n-am fi noi, să ieșim în afara porpriilor vieți, să ne spunem t o t u l, ca și când n-am exista. Dar ce monstru e acela care spune totul… Oare se poate spune totul și, în loc să-l spânzuri pe celălalt ca să aperi secretul – îl îmbrățișezi? Și cine știe dacă nu acest om care ar apărea, și el, “obsedat de autentic” nu e de fapt, ca și mine, înăuntrul iluziei că autenticitatea s-ar lăsa descoperită de aceste abuzuri, de aceste întrebări furtunoase, agasante și insipide? Autenticitatea poate că o descoperi într-o privire. Știi tot în acel zâmbet. Bine, dar apoi, când ieși din moment, când te depărtezi și mergi spre casă… simt să-l sun pe cel cu care am avut experiența, să-mi spună e x a c t ce a simțit, să nu lăsăm nimic la capriciul interpretării, acolo unde oamenii se simt bine, că pot spune c-au atins apogeul unei conexiuni, neanalizand-o, neintrând cu adevărat in ea să vădă dacă mai ține sau nu. În fond, asta fac: lovesc cu toporul rațiunii să vad dacă ține sau nu acest arbore al iubirii pe care îl tot caut și la umbra căruia aș vrea să mor.

Pentru a putea continua sa scriu, sustine-ma cu 8 lei:
Patreon.com/BogdanLiviu

Radu Solcan – Jurnal | Boecleri, Bibliographia critica

La anticariatul I. C. Brătianu, găsesc un Boecler de la 1715 – Bibliographia critica. Prețul nu-i deloc mare – cam o sută de dolari, după reducere. La Boecler se vede foarte limpede cum, în secolul al XVII-lea încă, filosofia este o încununare a eforturilor cunoașterii umane. Filosofia nu este fundația pe care se clădește edificiul cunoașterii umane, ci punctul culminant al acestui edificiu. (…) Sunt încă în admirația scrierii lui Boecler. Sinteză umanistă moderată a cunoștințelor vremii? Cuprindere enciclopedică? Ce contează formulele! Omul alcătuiește un minunat catalog sistematic al tradiției intelectuale clasice, așa cum începe ea în Grecia și Imperiul Roman și ia o nouă formă în scrierile umaniste din veacurile XIV – XVII.

(Radu Solcan, Jurnal)

Mihail Radu Solcan – Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007 – 2013

Mihail Radu Solcan este, pentru mine, portretul de Profesor ideal, un model de viață și una din acele întâlniri pe care le voi purta în suflet cât voi trăi. Simbolizează toate valorile pe care le iubesc, imi arată, vorba lui Noica, “ce este si ce poate fi” un Om. Sper că o să vă inspire și pe voi, eu unul nu pot dormi de dragul lui acum. Sunt fericit c-acest om a trăit cândva, c-a fost la o facultate în care am intrat și eu, că era român, că era în București, că mergea și el, ca și mine, cu metroul și, așa cum spune, referindu-se la faptul că n-are mașină: “mă simt bine în metrou”.

Primul episod din, ceea ce cred ca va fi, un “serial” de macar 10 episoade.

Ajută-mă cu 4 lei să pot continua aceste clipuri: https://www.patreon.com/bogdanliviu

Devino MEMBRU YOUTUBE: https://www.youtube.com/channel/UChv6xzGXVVOv1lH5rt4qbUw/join

Mihail Radu Solcan – Jurnal (1) Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007–2013

Scăparea este în cultură, nu în sensul de a-ți face un nume care să rămână în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual.(Mihail Radu Solcan)E un bun antidot la nihilism. Dar e şi un drum extrem de egoist şi întrucâtva obtuz, în măsura în care calea strict intelectuală îmi pare insuficientă, e un drum lipsit de sevă, ardoare, nervi, arbori şi lacrimi, e drum de cărturar, nu de poet (dacă prin poet înțelegem un Om întreg). Tolstoi vedea în sensul vieții sacrificarea pentru umanitate, să-ți aduci mica ta contribuție – a profita de ce au făcut alții, a te plimba prin cărțile, prin munca lor, fără să oferi mai departe ceva, mulțumindu-te să parazitezi în spiritul celorlalți, e plăcut, călduț, dar insuficient – având anumite capacități, ai şi responsabilitatea de a împrospăta amprentele celor pe urma cărora ai călătorit. De altfel înainte de moarte domnul Profesor o spune: “simt că ar trebui să las ceva în urma mea.” Acest gând vine din conştientizarea responsabilității, un sentiment de datorie față de autorii citiți şi de societate, nu din orgoliu, din obsesia mediocrului de a ieşi în față, de a fi nemuritor – ce Om admirabil, prin contrast cu cei care, fără capacitățile dânsului dar cu un orgoliu nemăsurat, publică zilnic câte o “carte”, obsedați să lase ceva în urma lor – moloz, lipsă de talent şi ignoranță, dar să rămână cu orice preț ceva după ei, să aibă “notorietate” – şi ce rânduri frumoase am găsit tot la domnul Profesor, legate de notorietate: “o persoană înzestrată cu anumite însuşiri şi capacități care o ridică deasupra mediei are de ales între notorietate şi deplina independență.” Întâlnisem asta la Cioran – dar el tânjea la glorie: “zile în care vreau să fiu cunoscut şi de o muscă!”, era un megaloman, pe când domnul Profesor, neavând narcisismul Scriitorului, se bucura şi era fericit să-şi ajute studenții, să se plimbe ca un îndrăgostit prin anticariate şi să citească, să gândească, să citească…Un jurnal de care mi-e din ce în ce mai drag – cât regret că nu l-am avut Profesor! Un jurnal care se citeşte cel mai frumos în aceste ore intime şi irevocabile, între 2 şi 5 dimineața. ❤
Voi continua pe site însemnările legate de acest Jurnal pe cât de minunat pe atât de necunoscut la noi.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă ▶️Patreon.com/BogdanLiviu

suicid vis si pepene verde

Am vazut in magazin un pepene verde care avea culorile in asa fel incat stiai ca nu e copt. Vedeam cum il ignora oamenii asa ca mi s-a facut mila de el si l-am cumparat. Mi-l imaginam orgolios, plecand cu mine din magazin, recastigandu-si demnitatea. “Oricum nu imi placea de nimeni” mi-ar fi spus prinzand putin culoare in obraji, asa cum fac marii orgoliosi cand sunt refuzati si nu sunt capabili sa-si asume o infrangere.

Ajung acasa si cand sa il tai, privesc cutitul. Apoi privesc pe fereastra cu cutitul in mana. Ma uitam la cer cu cutitul intr-o mana si cu pepenele in cealalta. Imi apropii lama de obraz. Pentru o secunda – sentiment de completa irealitate. Eram pe pragul unui vis. “Oare chiar exist?” Nu mai aveam incredere ca n-o sa-mi tai gatul. E o linie atat de fragila, un gest infim pune capat la tot. Doar apesi putin… Cum ar fi sa realizezi ca, odata murind, treci un oarecare test, te trezesti in altceva, in alta iluzie care pare reala? Asa cum te trezesti dupa un vis puternic, asa sa fie si aici, dupa cel mai puternic vis. Dar ce ma intereseaza e neincrederea in mine insumi. Sunt din ce in ce mai suspicios cand am ceva in mana. Cu cat raman cu un cutit in mana pentru perioade mai indelungate de timp, cu-atat obsesia sinuciderii prinde contur. “Cum ar fi” devine “ia sa vad”. Nu e disperare, nu e depresie, e curiozitate. Cautarea adevarului ultim care sta sub aceasta haina a mortii pe care o vedem venind dar n-avem curajul sa facem pasi spre ea, s-o imbracam si sa vedem cine suntem cu adevarat.

Imi e totusi teama de mine insumi – iar asta ma sperie. Iata un om de doua ori ingrozit… O voi sfarsi rau, nu mai pot continua asta. E absolut inutil. Zilnic sa nu faci altceva decat sa eviti sa te sinucizi, sa eviti adevarul pe care il cauti. De ce am pus italice la aceste cuvinte pe care mi-e lene sa le bag intr-un program ca sa fie scrise cu diacritice? Ce mult tin la aceste nimicuri, vreau sa fie accentuat un anume cuvant, sa sublinieze tonul – ca sa ce? La ce bun? Ce farsa! Nu crezi in nimic, te plimbi cu cutitul pe obraz dar pui italice.

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Jurnalul lui Barbellion (și o poveste cu o bătrână)

Gasisem cartea gratis, in pdf, in engleza, dar dupa ce-am citit pasajul scris la 14 (14!!!) ani in care vorbeste deja despre “mania” lui la ce bun, trebuia s-o am in casa, s-o vad in fiecare zi, sa-i simt prezenta langa mine. Ce sentiment extraordinar, sa te simti frate cu un om nascut acum 130 de ani! Vai, cat as vrea sa-l vad, sa-l imbratisez! Era un frig ingrozitor, oameni tristi, si eu zambeam cu buzele inghetate, grabind pasul, nerabdator s-o cumpar. Eram ca un indragostit care merge sa-si intalneasca iubita. Aveam emotii ca poate nu va fi acolo desi (o) sunasem in prealabil si imi spusese doamna ca e pe stoc si ca pot veni s-o cumpar. La intoarcere ma opream din drum si deschideam entuziasmat cartea la nimereala. Nu ma dezamagea niciodata. Cred ca va fi una din acele carti la care voi reveni pana mor. Scriu grabit aceste randuri ca vreau s-o citesc. O sa pun pasaje din ea ori aici ori o sa fac un articol nou cu mai multe pasaje. Ah, nenorocita asta de facultate, as avea de scris, de citit… dar cum sa citesti definitii insipide cand un copil de 14 ani vede esentialul? Acel pasaj al unui copil imi ofera sufleteste si ma implineste spiritual cat o fac toate diplomele omenirii si toate universitatile la un loc.

Totusi ma urmareste o imagine… la intoarcere, o batranica se tara pe trotuar tinandu-se de o crenguta – n-avea bani de baston. Parca pana si bucuria de a intalni oameni de acum un secol pe care-i iubesc imi e jefuita de astfel de imagini. Cum sa mai ai energie sa te entuziasmezi? Probabil inca e pe drum, incepuse sa si ninga… In acelasi timp, desi mi-e rusine ca sunt atat de trist si in pragul suicidului fara niciun motiv (sunt dragut, sanatos, neprost, e totul in regula), totusi nu am ce face, nu ma ajuta cu nimic ca vad oameni nenorociti cu adevarat. E ca si cand as vedea un om care are o boala clara, si i se pune un diagnostic. Nu ma simt mai putin bolnav ca nu am suferit vreo operatie. Exista boli ale spiritului la fel de nenorocite ca bolile pe care le poti explica cu hartii celorlalti oameni… Dupa ce ca sunt nenorocit, ma mai simt ultimul om si ca ma simt asa, desi n-as avea dreptul, ca uite la acea batrana care… ce-i face pe oameni sa mearga inainte? De ce nu-si pune capat zilelor? Poate crede in Dumnezeu, i se pare un mare pacat – poate nici nu stie ca exista varianta de a se sinucide, exista cu siguranta oameni care nu se gandesc la asta, traiesc toata viata ca si cand e singura cale, asa cum spune Pablo Neruda despre iubire “te iubesc pentru ca nu stiu alta cale” asa traiesc si acesti bieti batrani nenorociti de soarta. Dar eu? Eu stiu prea bine alta cale, eu sunt obsedat de alta cale, mie alta cale imi distruge viata si-mi mananca sufletul, sperantele, bucuriile, si totusi… e ceva care ne face sa continuam. “I can’t go on. I must go on. I can’t go on. I’ll go on.” – Beckett a spus esentialul intr-un rand. Dar prin ce suferinte a trecut ca sa vada asta, cat l-a costat aceasta intelepciune amara!

Las si in romana pasajul din cealalta postare in care-l scrisesem in engleza:

15 ianuarie 1905 (avea 14 ani!!!) Cred că, una peste alta, sunt o ființă cum nu se poate mai nemulțumită. Am crize de “La ce bun toate?”, așa-i spun eu maniei ăsteia. Mă tot întreb fără oprire, până când întrebarea mă aduce la epuizare: “La ce bun să ieși să studiezi natura? la ce bun să înveți atât? până unde? duc toate astea undeva?

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Barbellion – Jurnalul unui om dezamagit

1905 January 15. (avea 14 ani) I am thinking that on the whole I am a most discontented mortal. I get fits of what I call “What’s the good of anything” mania. I keep asking myself incessantly till the question wears me out: “What’s the good of going into the country naturalising? what’s the good of studying so hard? where is it going to end? will it lead anywhere?”

Cum ar spune Cioran: Iata un om care-a-nteles, care si-a dat seama.

Barbellion a inteles la 14 ani ce realizeaza majoritatea oamenilor abia la batranete – sau nici atunci! In orice caz, e suficient sa citesc doar aceste randuri sa stiu ca o sa-l iubesc. Oamenii se impart in aceste doua categorii: cei care vad si cei care nu.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu