Acum ceva ani scriam, fascinat, despre Diogene – un om pe care și azi îl iubesc.

Diogene din Sinope (c.412 î.Hr. – 322 î.Hr.), cunoscut şi sub numele de Diogene Cinicul, a fost un filozof grec şi unul dintre fondatorii Cinismului.  Diogene, fiul zarafului Hikesios, era originar din Sinope.
După spusele lui Eubulides, Diogene alături de tatăl său au fost exilaţi, după ce, se pare, Diogene ar fi falsificat monezi, asta după ce tatălui său i se încredinţase o zarafie a statului, astfel c-a fost silit să părăsească ţara împreună cu tatăl său (de precizat că încă nu se ştie exact motivul ostracizării lui Diogene, există mai multe versiuni în acest sens).

Ajuns la Atena, Diogene se întâlneşte cu Antistene, al cărui discipol devine, în ciuda faptului că Antistene nu era tocmai condescendent cu elevii săi, ba din contră, era chiar insolent cu aceştia. Se spune chiar, ca Antistene l-ar fi ameninţat cu băţul într-o zi, dar Diogene şi-a oferit capul, spunându-i aceste cuvinte:

“Loveşte, fiindcă nu vei găsi un lemn destul de tare care să mă îndepărteze de tine cât timp te aud vorbind”.

Acele cuvinte aveau să joace un rol definitoriu în relaţia celor doi; drept pentru care, din acel moment Diogene devine elevul lui Antistene.

 Cum era un exilat fără patrie, Diogene se apucă să ducă o viaţă simplă, să caute pe cât posibil să evite excesele, să se menţină la strictul necesar “supravieţuirii”, căci, spunea el, sufletul n-are nevoie de “monezi de aramă” pentru a fi desăvârşit; ba din contră, lupta împotriva desfătării, a poftelor trupeşti, ori a avidităţii abjecte şi a deformării sufletului pentru obţinerea “aurului”, era cu precădere o necesitate în vederea desăvârşirii sufletului.

 Theofrast, relatează că Diogene, într-o zi, se uita cu luare aminte la un şoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuş, fără să ţină seama de întuneric şi fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare. Lecţia pe care o învăţase privind respectivul şoarece, era ca şi el are capacitatea de a se putea adapta la orice cirscumstante şi că trebuie să se “reîntoarcă la natură”.

Neavând unde să doarmă, Diogene scrisese cuiva să-i facă rost de o locuinţă, şi cum acesta întârzia cu răspunsul, Diogene şi-a luat ca locuinţă un butoi. Vara, atunci când arşiţa dictatoare-şi făcea apariţia, se tăvălea pe nisipul fierbinte, iar iarna atunci când vântul îţi îngheţa respiraţia, îmbrăţişa statuile acoperite cu zăpadă, folosindu-se de absolut orice împrejurare pentru a se căli.

 Diogene numea şcoala lui Eucleides o şcoală de fiere; lecţiile lui Platon pierdere de timp, iar pe demagogi, servitorii mulţimii.

Fiind un veritabil cinic, Diogene spunea că oamenii se concurează la exerciţiul de săpat şi la lovit cu piciorul, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate. Se minuna că astronomii privesc către Soare si Lună, dar nu văd lucrurile de sub nasul lor; că oratorii în discursurile lor fac mult caz de dreptate, dar n-o practică niciodată, sau că avarii critică banul în timp ce îl îndrăgesc peste măsură. De asemenea condamna pe cei care laudă pe oamenii drepţi că sunt mai valoroşi decât banii, pe când ei înşişi râvnesc la cei bogaţi.

Referitor la cei care critica banul in timp ce-l indragesc peste masura, putem amintii si spusele lui Ralph Waldo Emerson cu privire la bani, el spunea ca: “Banii, adesea costa prea mult”.
Epictetus insusi spunea ca esenta filosofiei este ca un om sa traiasca in asa fel incat fericirea sa să depindă cat se poate de putin de lucrurile exterioare.

 Menippos, relatează că după ce a fost prins şi scos în vânzare, lui Diogene i s-a pus întrebarea ce ştie să facă, iar el a răspuns:
“Să guvernez pe oameni” pentru că apoi să-i spună crainicului: “Anunţa dacă doreşte cineva să-şi cumpere un stăpân”.

După ce l-a cumpărat Xeniades, Diogenes i-a spus:
“trebuie să m-asculţi, deşi sunt sclav, căci dacă un medic sau un marinar s-ar afla în sclavie, ar fi ascultaţi”.

 Pentru a ne face o idee si mai clara asupra lui Diogene, am sa divaghez spre educatia pe care le-a dat-o Diogene fiilor lui Xeniades.

Eubulos, povesteşte cum Diogene i-a educat pe fiii lui Xeniades, cum i-a învăţat să călărească, să ţintească cu arcul, să arunce pietre cu praştia şi să ochească cu suliţa. Mai târziu, când au ajuns la şcoală de luptă, nu îngăduia maestrului de gimnastică să le dea o educaţie ca la atleţi, ci numai atât cât să le sporească culoarea din obraji şi să-i facă sănătoşi. Copiii au fost învăţaţi de Diogene să-şi poarte singuri de grijă, să se mulţumească cu o hrană simplă şi să bea apa. Îi obişnuia să-şi taie părul scurt, nu să poarte podoabe, să umble uşor îmbrăcaţi, cu picioarele goale.

Acelaşi Eubulos relatează faptul că Diogenes ar fi îmbătrânit în casa lui Xeniades şi că, atunci când a murit, a fost înmormântat de fiii lui Xeniades.

Cineva îl intreabase odată cum dorea să fie înmormântat, la care Diogene a răspuns:
“Cu faţa în jos”.
“De ce ?” l-a întrebat celălalt.
“Din pricină că, după puţin timp, ce-i jos va ajunge sus”.

 O anecdotă demnă de precizat îl are ca protagonist pe Diogene, care, fiind invitat într-o casă luxoasă, i se interzice să scuipe, iar el trăgând flegma în gât, o scuipă fix în obrazul aceluia care i-a interzis, spunându-i:
“n-am putut găsi un loc mai potrivit”.

 Într-o zi, Alexandru cel Mare văzându-l pe Diogene în ce condiţii trăia, îl întreabă: „Ce faci, Diogene?” gândindu-se: “de ce un filosof atât de înţelept trăieşte în mizerie”, la care Diogene i-a răspuns:
“Mă uit după oasele tatălui tău, dar nu le pot deosebi de oasele unui sclav”.

Alexandru cel Mare a venit iarăşi, într-o altă zi, spunându-i lui Diogene că-i daruieşte tot ceea ce vrea, bani, femei, putere, orice!
La care Diogene i-a raspuns:
“Te poţi da la o parte din faţa mea ? Îmi blochezi lumina!”

Dupa o lungă conversaţie, Alexandru cel Mare pleacă spunând:
“Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene”.

 Alexandru cel Mare fiind la acea vreme cel mai puternic om, spunând acestea, ne putem imagina caracterul lui Diogene şi virtuţile sale care depăşeau orice situaţie materială ori poziţie socială, fiind impunător strict prin caracterul său.

Puterea şi banii lui Alexandru cel Mare n-au contat la fel de mult ca filosofia lui Diogene (care deşi nu era un om de vază, îi vorbea de la egal regelui). Aceluia ce spune că filosofia e de prisos, să i se aducă aminte de Diogene din Sinope!

 Diogene trăia la limita necesitatii supravieţuirii, având un dispreţ absolut faţă de convenţiile si principiile societăţii ipocrite de la acea vreme (ca de altfel şi din zilele noastre); cu precădere mustra filosofii, care deşi vorbeau adesea despre suflet, adevăr, sinceritate ori moralitate, nu se sinchiseau de ele, menţinându-le în teorie, neaplicand propriile lor teorii în viaţa de zi cu zi, netrăind astfel, o viaţă exclusiv virtuoasă.

 Cei mai mulţi oameni, spunea Diogene, judecă nebunia după deget. Căci dacă cineva merge arătând cu degetul mijlociu, unii îl vor socoti drept nebun, dar dacă-i degetul arătător, totul e în ordine.
 Mai spunea că lucruri preţioase se vând în piaţă pe nimic şi invers. O statuie se vinde pe trei mii de piese de aramă, pe când o măsură de făină se vinde pentru două monede de aramă.

Într-o zi, văzând cum un copil bea din palmă, îşi aruncă ulcica din desagă cu cuvintele:
„Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi”.

 Platon făcându-l odată câine, ironizându-l pentru modul său de viaţă, el i-a răspuns:
 „E foarte adevărat, fiindcă şi eu m-am întors la cei care m-au vândut”.

Diogene iubea câinii, tocmai pentru loialitatea şi sinceritatea sufletului lor.

 Platon definise omul „un animal biped şi fără pene” şi fusese aplaudat.
Diogene jumuli un cocoş şi-l aduse în sala de conferinţă, spunând:
„Acesta este omul lui Platon”.

 Însă pilda lui Diogene care şi-a pus amprenta cel mai puternic asupra concepţiilor mele de viaţă a survenit din această întâmplare:
aprinzând o lampă, în plină zi, Diogene umbla încoace şi încolo. Fiind întrebat de către mulţime de ce face aceasta, el le-a răspuns:
“Sunt doar în căutarea unui om cinstit”

Oare cum s-ar comporta un Diogene al zilelor noastre ?
În plină zi, cu o lampă, orbit fiind de întunericul dinlăuntrul oamenilor, de simţămintele subjugate şi modelate de scop; “orbecăind” prin lumina de-afară, în totală opoziţie cu întunericul din interiorul oamenilor, oare ar găsi el un suflet luminat şi cast ?
Ce ne mai pasă nouă de sinceritate, atâta timp cât avem o situaţie financiară prin care ne satisfacem trupul si slăvim bunăstarea materială ?

Dar să ne-aducem aminte de intrebarea lui Socrate:
“Nu-ţi este ruşine să te ocupi aşa mult de averi efemere, căutând să le tot sporeşti, iar pe de altă parte să nu te ocupi, nici să te îngrijeşti câtuşi de puţin de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârşite?”
Regăsim ruşinea şi în întâmplările lui Diogene, care, dând peste un tânăr care roşea, i-a spus:
„Bravo, aceasta este culoarea virtuţii”.

Vă-ntreb, oameni buni, oare mai avem ruşine ?
Să fim noi oare demni de această ruşine, de această culoare a virtuţii ?
Socrate ne-ndeamna să ne desăvârşim sufletul, dar oare mai apreciem sufletul ?
Oare în nimicnicia noastră nu ne-am paralizat sufletul căutând confortul financiar cu orice preţ ?
Oare mai avem nevoie de această flacără divină pe care-am stins-o ocupaţi fiind de rolurile pe care le trăim în iluzia eternităţii ?

 Am luat în deşertăciune sufletul, Dumnezeu s-aibă milă de noi!
 Schopenhauer însuşi spunea că animalul nu cunoaşte moartea decât în momentul ultimei expiraţii, pe când omul se apropie de momentul fatal conştient fiind de paşii care-l apropie nenincetat de abisul insondabil.

Si-atunci, vă-ntreb. De ce, bunăoară, dacă suntem conştienţi că tot ceea ce este aici va dispărea odată cu noi cât ai clipii, de ce căutam s-avem mai mult decât ne este folositor unui trai decent, simplu, ireductibil ?

Desigur, îmi veţi spune că Diogene era un cinic, nu avea respect pentru societate.
Dar oare putem să-l condamnăm ? Suntem noi, atât de curaţi sufleteşte pentru a-l judeca ?
Uităm, prieteni, ca însăşi motorul societăţii este ipocrizia; am putea oare nădăjduii spre o societate virtuoasă, din moment ce societatea a izvorât dintotdeauna din făţărnicia omului de zi cu zi ? De la zâmbetul fals, aruncat unui amic de care ai nevoie pentru a-ţi atinge un anume scop, ori de la confirmarile ipocrite pe care le dai atunci cand desi nu esti de acord cu ceea ce se spune, minti pentru a te integra in grup, până la situaţiile în care eşţi constrâns să râzi, pentru că altfel cel care te-a angajat te va da afară, şi astfel nu vei mai putea să procuri pentru familie…

S-ar putea argumenta lesne comportamentul lui Diogene, atâta timp cât cei din societate încă de la acea vreme jinduiau la aur, înlocuindu-si sufletul cu scopul meschin al confortului financiar; nu am nimic să-i reproşez, din contră, îi aplaud înţelepciunea pentru strigătul pe care puţini au avut urechi să-l audă, strigătul care ne îndeamnă să ne “reîntoarcem la natura”, să uităm de “convenţiile sociale” care ne-au abrutizat si ne-au ponosit sufletul..strigat care ne-ndeamna să trăim în umilinţă, să ducem o viaţă simplă, căci ce altceva dacă nu însăşi “ruşinea, este culoarea virtuţii” ?
Ce reîmprospătare ar aduce în sufletul nostru un Diogene, ori un “Socrate dement” dac-ar fi trăit astăzi, in lumea “civilizata”, dar cu sufletul inert.

 Diogene îşi mustra semenii cu privire la rugăciunile lor, spunând că oamenii cer lucrurile care li se par lor bune, dar nu cele care sunt bune cu adevărat. În ce-i priveşte pe cei înfricoşaţi de visurile lor, le spunea că nu se îngrijesc de ce fac când sunt treji, dar se preocupă mult de viziunile care le apar în somn.

Raportându-ne la situaţia actuală, putem oare să nu observăm că din ce în ce mai multă lume foloseşte rugăciunea pentru a-i cere lui Dumnezeu avuţii, bani, ori alte nimicuri de care cred ei că au nevoie, ori “li se par lor bune”, pe când, “cele ce sunt bune” în adevăratul sens al cuvântului, de pildă sănătatea, iertarea, iubirea, puterea de muncă, pentru a putea să-ţi îndeplineşţi o dorinţă pentru care ai muncit cu trudă, ori să-l rogi doar, pe Dumnezeu să aibă milă de sufletele rătăcite, şi să îţi dea putere ca şi tu, la rândul tău, să fii puternic şi să nu fi dus în ispită ? De ce au uitat să folosească rugăciunea ca pe o comunicare cu Dumnezeu, pentru a-i mulţumii, pentru că fără El viaţa n-ar fi fost posibilă ? Bineînţeles, toate acestea trebuie spuse realizând totodată că viaţa aceasta nu este altceva decât un dar de la Dumnezeu, iar ceea ce facem cu ea, ori mai bine zis, ceea ce devenim în viaţa aceasta, este darul nostru pentru Dumnezeu.

Vă-ntrebaţi oare dacă nu cumva am fost naiv, spunând că trebuie să ne rugăm “pentru iubire” ? Considerati, pesemne, ca ceea ce-am spus este o adevărată nostimadă? Se prea poate. Dar, ce atunci, prieteni, ce – dacă nu iubire ? Să ne-aducem aminte de ce spunea Dostoievski:
“Iadul este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”. El îşi imagina chiar cum, într-un final, şi cei ce jinduiau la iubire, disperaţi si izolati sufleteste cum se aflau, erau într-un final iertaţi şi intrau şi ei în gradina celor ce au avut capacitatea sa ierte, celor care iubesc necondiţionat; sperând totodata că, trăind printre acele suflete desăvârşite, vor reuşi şi ei, într-o bună zi, să fie aşijderea lor!
Or, vă-ntreb, dacă fără iubire exista viaţă, ce fel de viaţă este aceasta ?
Credeţi oare, că n-avem nevoie de iubire ?

 Dacă plecăm de la premisa că Raiul este o stare de conştiinţă, cum putem oare să ajungem în Rai după ce murim, când noi n-am ajuns încă de pe Pământ ? Cum ne putem ridica sufletul când noi am trăit numai în corp, ignorând amprenta divină ce salaşluia în noi ?

Suntem oare pregătiţi pentru acest pas ? Şi-apoi, cred, nu facem altceva decât să ne reîntoarcem într-o altă viaţa tot aici, pe Pământ, într-un alt corp, chinuindu-ne sufletul şi căutând răspunsuri în afara noastră, fiindu-ne frica poate, de ceea ce vom găsi în noi. Dar acest proces trebuie numaidecât să se săvârşească în fiecare dintre noi; căci care dacă nu acesta este scopul omului, de a-şi aminti că sufletul său este cel mai de preţ, şi ca desăvârşirea sa prin iubire este singura cale către Dumnezeu?
 Conchid acest capitol cu spusele lui Origen:
“Înainte de a-ţi ridica mâinile către cer, trebuie să-ţi ridici sufletul şi, înainte de a-ţi ridica ochii, ridică-ţi gândul la Dumnezeu.”

 Diogene era, totuşi, iubit de atenieni. De exemplu, atunci când un tânăr i-a sfărâmat butoiul, atenienii i-au dat acestuia o bătaie, iar lui Diogene i-au dăruit un alt butoi.

Dacă acest Diogene ar fi avut numai sarcasm, ironie, cinism dus la extrem, fără să fi grăit nici-un pic de adevăr, oare atenienii l-ar mai fi apărat ? Oare ar mai fi luat aminte la spusele unui “saltimbanc” ?
Bineînţeles, s-ar găsi unii, mai mucaliţi de fel, care mi-ar lua în râs întrebarea şi poate pe bună dreptate ar spune:
 “Păi tocmai, l-au aparat doar cei pe care Diogene îi evita, îi scutea de cinismul sau acut! Diogene era un cinic si nimic mai mult!”

Se prea poate să fie şi aşa, in speranta ca veti binevoi a intelege, v-aduc doar aminte de ce spunea George Bernard Shaw, cu privire la cinism:
“abilitatea de a face observaţii exacte este catalogata de multe ori drept cinism de către cei care nu o posedă”.

 Când era strâmtorat de bani, Diogene spunea prietenilor că nu cere de la ei pomană, ci pretinde ceea ce i se cuvine.

Pe retori şi pe toţi cei care-şi caştigaseră reputaţia de a vorbi bine îi numea „de trei ori oameni”‘, înţelegând prin aceasta „de trei ori nenorociţi”.
 De ignorantul bogat zicea că este „o oaie cu lâna de aur”.

Straşnică nostimadă!  Oameni buni, Dumnezeu mi-e martor, raportând această replică la realitatea noastră, mai desăvârşită definiţie pentru “ignoranţii cu bani” nici că se putea găsi!
 Este oare, necesar să vă mai supun memoria la încercare amintindu-vă de cei ce-au fost păstori şi-acum sunt politicieni “impozanţi” ?

 Hegesias îi ceruse într-o zi, să-i împrumute una dintre scrierile lui, la care Diogene i-a răspuns: “Eşti un prost, Hegesias, când este vorba de smochine, nu alegi pe cele pictate, ci pe cele reale; dar când este vorba de învăţătură, neglijezi pe cea adevărată şi te avânţi spre cea scrisă”.

Diogene, credea, pe bună dreptate, că învăţătura adevărată este cea trăită, şi nu cea scrisă. La fel ca el, îl putem aminti şi pe Socrate, care şi el era partizanul ideii de filosofie discutată, pusă-n aplicare în viaţa de zi cu zi – şi nu cea scrisă, teoretizată; pentru că după ce închidem cartea pentru a ne trăi viaţa e ca şi când n-am fi scris nimic, ca şi când acele idei aparţin unui univers paralel, idei care nu rezonează cu practicul “acestei lumi”, idei care nu-şi au sorgintea în aceasta realitate.

 Odată a cerut pomană de la o statuie şi, fiind întrebat de ce face aceasta, a răspuns: „Ca să mă exercit în a fi refuzat”.

Când cerea de la cineva de pomană, cum a făcut întâi din cauza sărăciei, folosea această formă: „Dacă ai dat şi altuia, dă-mi şi mie; iar dacă nu, începe cu mine”. Aduc aminte cititorului de “firul de ceapă degerată” despre care vorbea Dostoievski; consider că se află într-o totală armonie cu spusele lui Diogene din această întâmplare.

 Cineva îl întrebă cum se purta Dionysios cu prietenii săi:
„Întocmai cum se poartă cu pungile – răspunse el – cât timp sunt pline, le pune bine, iar când sunt goale, le aruncă.

Oare nu este exact la fel şi în zilele noastre ? Putem găsii enorm de multe exemple prin care să demonstrăm acest adevărat aforism al lui Diogene!

 Numea pe oamenii buni chipuri asemănătoare zeilor, iar dragostea, ocupaţia celor fără treabă.
Diogene era de părere că dragostea de bani este metropola tuturor relelor.

Fiind întrebat care animal muşcă cel mai rău, a dat acest răspuns:
„Dintre animalele sălbatice, sicofantul, iar dintre cele domestice, linguşitorul”

 Fiind întrebat de cineva:
„Ce fel de om i se pare Diogene ?
Platon i-a răspuns:
„Un Socrate dement”.

Din acest răspuns  ne putem  da seama că în ciuda atacurilor acide ale lui Diogene către Platon, acesta din urmă îi admira înţelepciunea lui Diogene comparându-l pe Diogene cu omul pe care Platon l-a respectat şi l-a admirat atât de mult; om ale căror idei şi-au pus amprenta pe gândirea lui Platon care, alături de Xenofon, era cel mai apropiat discipol al lui Socrate.

 La întrebarea care era timpul nimerit pentru însurătoare, Diogene a răspuns:
„Pentru cei tineri, e prea devreme, iar pentru cei bătrâni, e prea târziu”.

Platon, văzându-l că spală salată, se apropie de el şi-i spuse liniştit:
 „Dacă te purtai curtenitor cu Dionysios, n-ai spăla acum salată”, la care Diogene răspunse cu aceeaşi linişte:

„Dacă spălai şi tu salată, nu aveai nevoie să te pleci în faţa lui Dionysios”.

Aici avem o situaţie în care probabil că toţi ne regăsim.
Câţi, bunăoară, n-au avut acel comportament “curtenitor” cu omul de la care primeşte salariul ori de a cărui poziţie socială nu te poţi dezbăra, şi-i vorbeşti cu făţărnicie, linguşindu-l, încercând să “te pui cât mai bine” cu el?

Oare sunt mulţi cei care şi în situaţia aceea şi-ar fi spus punctul de vedere cu onestitate ?
Câtă admiraţie merita un asemenea om care nu-şi schimba vorbele după omul căruia i se adresează…
Stăm şi ne gândim, oare câţi dintre noi ar fi spălat salata în situaţia respectivă ?
Îi numărăm pe degetele de la o mână!

Într-o zi, Alexandru cel Mare, i se arată deodată lui Diogene spunându-i:
„Sunt Alexandru, marele rege”
 „Iar eu – răspunse Diogene – sunt Diogene – Câinele”.

La întrebarea ce fel de comportament îi atrage denumirea de câine, dădu această lămurire:
„Mă gudur pe lângă cei ce-mi dau ceva, latru la cei care nu-mi dau şi-mi înfig colţii în ticăloşi”.
E necesar să spun că Diogene avea supranumele “Câinele” ca o aluzie la stilul său de viaţă, aidoma unui câine. Cu toate astea, Diogene era fericit când i se spunea asta, tocmai pentru că nu pregeta să scoată în evidenţă abjectul din comportamentul “omului de rând” şi al societăţii în sine, care subjuga sinceritatea în scopul “unui trai mai bun”.

Considera că-n sufletul unui câine sălăşuieşte mai multă moralitate, sinceritate şi loialitate decât în multe corpuri înrobite de convieţuirea socială în care nici căutând “cu lampa în plină zi”, nu reuşeai să observi în ele sinceritatea, ba, merg mai departe şi spun – nu găseai nici măcar sufletul, amprenta lui Dumnezeu.

„Şi ce ar folosi unui om să caştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea da un om în schimb pentru sufletul său?” – Matei 16:26

Fiind întrebat dacă moartea e un rău, răspunse: „Cum poate fi un rău când ea, fiind prezentă, n-o mai simţim ?”.

“Obştescul sfârşit”, cum numea Dostoievski moartea, nu este altceva decât o trecere a sufletului dintr-un loc în altul… logic ar fi să credem că este imperios necesar să murim pentru a beneficia de eternitate. Dar iată-ne speriaţi de moarte, semn că totul nu-i altceva decât o presupunere…
Şi, totuşi, de unde această frică de moarte ?

Pentru a nu întinde mai mult această digresiune riscând să plictisesc cititorul, readuc doar aminte, celor interesaţi, de spusele lui Socrate cu privire la moarte:
“Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci este aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Dacă moartea este o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, ca acela este locul de întâlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea ?”

Întrebat fiind într-o zi, care-i lucrul cel mai frumos din lume, Diogene a răspuns: „Vorbirea sinceră”.
Legat de acest citat vin în întâmpinare cu o maximă a lui Eschil, care suna cam aşa:
“Nu este boală mai cumplita pentru mine, decât cuvintele care pentru a fi politicoase trebuie să mintă.”

De câte ori n-am dat vina pe educaţie, pe bună purtare, ori pe politeţe, pentru a ne scuza de faptul că suntem cumplit de mincinoşi ? Ce-i tragic, e ca fiind “politicoşi”, în unele cazuri, ajungem s-avem o părere mai bună despre noi, şi începem să fim şi mai “politicoşi”, minţind astfel şi mai mult…şi mai mult, ajungandu-se pana la adevarate atrocitati morale. Cine, dacă nu sufletul, are de suferit ?

Se spune că Diogene avea aproape nouăzeci de ani când a murit. După spusele lui Antisthenes familiarii săi au bănuit că moartea i-a venit din reţinerea răsuflării. Pe timpul acela, Diogene locuia în Craneion, în gimnaziul din faţa Corintului. Când discipolii au sosit, după obicei, l-au găsit înfăşurat în haină şi au crezut că doarme, deşi nu avea deloc obiceiul să fie leneş sau somnoros. De aceea ei au dat la o parte haina şi au văzut că era fără suflare. Au bănuit că moartea i-a fost un act voit, ca să termine odată cu viaţa. Se spune că pe urmă s-a iscat o ceartă printre discipoli ca să se hotărască cine-l va înmormânta. Ajunseră chiar să se încaiere. Dar au sosit părinţii lor şi oameni de seamă. Sub conducerea acestora a fost înmormântat lângă poarta care duce la Istmul corintic. Pe mormânt i-au pus o coloană, iar deasupra un câine în marmoră de Paros ( era cea mai apreciată de sculptorii greci).
 Deşi moartea sa rămâne un subiect controversat (unii spunând chiar ca Diogene ar fi murit exact în ziua în care Alexandru cel Mare murea la Babilon), Diogene rămâne, şi în zilele noastre un model absolut de sinceritate, unul dintre puţinii oameni care şi-au trait zilele după principiile de viaţa pe care le aveau.

Putem oare sa faurim o societate in spiritul lui Diogene ?
Există oare, vreo şansă ca oamenii să se reîntoarcă la natură ?
Mă uit că astăzi, fiind sincer – eşti catalogat drept needucat, cinic, ba chiar nesimţit – şi asta doar pentru că ai constatat un adevăr, pentru c-ai fost singurul ce a cutezat să spună adevărul. Imediat eşti contracarat şi marginalizat de către majoritate.
Se poate explica, desigur, lesne acest lucru…

Bunăoară, pentru că specia umană s-a degradat într-aşa hal încât numai minţind ne putem suporta unul pe altul, gândurile şi sentimentele omului s-au depravat, regresând într-un asemenea mod încât nu ne mai putem uita în oglinda interioară…
Până şi sărbatorile, urările de bine, salutul, toate, au devenit lipsite de valoare; le mestecăm mecanic nemaiputând simţi nimic.

Avem nevoie de o zi onomastică pentru a ne ura unul altuia sănătate… O, câtă vulgaritate!
“Vulgaritatea, originea firii omeneşti neşlefuită de educaţie”
Desigur, la bază, educaţia îşi are un rol bine definit, la fel ca şi toate religiile.
Dar oare, educaţia dusă în extrem nu se numeşte ipocrizie? La fel cum şi religiile prost interpretate şi duse la extrem au zămislit adevăraţi călăi, comiţând atâtea atrocităţi!
Oare când vrem să dăm dovadă de prea multă bună purtare nu începem să minţim aidoma unui copil care ” este învăţat ” cum să se comporte, şi-ncepe s-arunce unele cuvinte de prisos, chiar dacă nu simte ceea ce spune ?

Şi de-aici şi lipsa reverberaţiei cuvintelor pe care le aruncăm robotic, fără a mai atinge sufletul!

Diogene este pentru mine un adevărat simbol al sinceriatii, un spirit viu, un pilon al cinismului, este omul în esenta sa pură, lipsit de clişeele cu care ne confruntram astăzi noi, maşinăriile ruginite, care-am uitat valoarea virtuţilor şi ne înăbuşim vieţile într-un abis al făţărniciei pentru a ne hrănii cu iluzia că suntem mai virtuoşi decât suntem de fapt; ajungând până la paroxismul nebuniei, crezând că întregul Univers se învârte în jurul nostru. Aroganta noastra nu se opreste aici, am ajuns pana intr-atat incat s-afirmam cu neobrazare, ca putem salva planeta! Da, oameni buni, noi…noi cei care suntem doar “un fir de praf pe obrazul timpului”, cum bine spunea Octavian Paler, noi cutezam a salva intreaga planeta, care se afla aici de bilioane de ani; pe cand noi…suntem susceptibili la extinctie inca de la primul cutremur mai ritos. Dar vai, pana unde o sa mearga trufia speciei umane ? Vom ajunge, sa-ncepem a ne da cu parerea despre ce crede Dumnezeu ? Or, şi mai mult, vom fi comiţând blasfemii, îmboldiţi fiind de tinereţea care ne face să uităm că suntem atât de insignifianţi, şi vom purcede în a avea diferite năluciri, în a ne imagina că noi deţinem Adevărul absolut şi că nu mai avem nevoie de “alt” Dumnezeu, trăind aievea cu gândul că noi înşine suntem Dumnezeu?
Slavă Domnului că suntem muritori!

 Conchizând, Diogene este unul dintre puţinii oameni care a pus sinceritatea înaintea binelui sau, ori care şi-a expus filosofia prin cum a trăit, ci nu prin scrierile sale (aşa cum, de pildă au făcut-o atâţia filosofi care scriau una şi trăiau alta, neghidandu-se după ideile lor si in practica, ci după cum le era mai bine să trăiască).

Or, ce altceva dacă nu însăşi exemplul unei vieţi trăite în umilinţă si sinceritate – îngrijându-te de adevăr şi de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârsite – este cea mai iscusita lecţie de filosofie ?