Tag Archives: melancolie

Coronavirus. Interviu cu George Bacovia

Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, cum e în carantină, ce simțiți?
George Bacovia: Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt. Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, omul începuse să vorbească singur…
Bogdan Liviu.: Pământ?!? Deci ați ieşit din casă? #statiacasa
George Bacovia: Pe stradă urle viața și moartea. Și plângă poeții poema lor vană…
Bogdan Liviu.: Totusi, fie si poet de geniu, stiti, rigorile, societatea – nu putem actiona iresponsabil, daca-mi permiteti, nu mai suntem liceeni sa ne rasfatam in iresponsabilitate…
George Bacovia: Liceu, cimitir al tinereţii mele – pedanţi profesori si examene grele…
Bogdan Liviu.: Vă dau întru totul dreptate – la facultate e la fel, de altfel, o ştiți. Şi totuşi, bănuiesc că prima dragoste s-a petrecut în liceu, nu? I-ati scris o poezie iubitei, ce i-ați spus?
George Bacovia: Asculta, tu, bine, iubito, nu plange si nu-ti fie teama, asculta cum greu, din adancuri, pamantul la dansul ne cheama…
Bogdan Liviu.: Of! Si cum a reactionat biata fata?
George Bacovia: Ea plânge şi-a căzut pe clape. Şi geme greu ca în delir… În dezacord clavirul moare. Şi ninge ca-ntr-un cimitir…
Bogdan Liviu: V-au sensibilizat lacrimile ei? Ati incercat s-o impacati banuiesc?
George Bacovia: Din tot ce scriu, iubito, reiese-atât de bine – aceeasi nepăsare,de oameni, si de tine.
Bogdan Liviu: Cam dur pentru o fata de liceu cu inima sfasiata. Dar macar ati fost sincer. Cum a reactionat?
George Bacovia: Sunt lângă un gard rupt. Şi vântul bate cu frunze ude…
Bogdan Liviu: A ramas indragostita deci. Ba chiar abandonul dumneavoastra a facut-o sa va adore si mai tare. Era genul care te urmarea acasa si dadea foc la usa, inteleg… Va temeati pentru sanatatea dumneavoastra, stia unde locuiti?
George Bacovia: Departe, in cetate viata tropota…
Bogdan Liviu: Imi cer scuze, pe wikipedia gasisem ca locuiati intr-o garsoniera… Pana la urma care e adevarul?
George Bacovia: Te uită cum ninge decembre…
Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, schimbati subiectul? Si-n plus, suntem in martie!
George Bacovia: Când iar începe-a ninge. Mă simt de-un dor cuprins…
Bogdan Liviu: Sunt literalmente 29 de grade. Nu va ninge, stati linistit.
George Bacovia: Colindă plăceri. Ninge. În noaptea de Crăciun. Damigeana cu vin…
Bogdan Liviu: Fie si-asa, dar mai sunt 9 luni pana atunci… Pana atunci sa ne bucuram de celelalte zile!
George Bacovia: Curg zilele spre cimitir. Trist, una câte una… Şi destrămând al vieţii fir. Se duc pe totdeauna…
Bogdan Liviu: Da… dar sa nu uitam, ce frumoasa e viata! Uitati-va pe fereastra, soare, totul inflorit…
George Bacovia: De mult, de mult cunosc doi plopi. Ce-mi stau şi azi în cale. Îmi place mult ca să-i privesc, dar mă cuprinde-o jale… Căci parcă-mi spune-un nu-ştiu-ce…Ca mâine poate am să mor. Şi dânşii n-or mai fi priviţi, de nici un trecător…
Bogdan Liviu: …putem desface blestemata aia de damigeana cu vin, nici eu nu mai am rabdare pana la Craciun…
George Bacovia: Doamne! necesitatea unui vin… Şi-a gândului culmi de poezie.
Bogdan Liviu: Ei, dar ce v-ati entuziasmat! Asa mult va place vinul? Dar vad ca v-ati pus deja singur in pahar…
George Bacovia: Voi bea, ce să fac? Până la analiză, mă distrez. De ce să ne temem. Despre un „aiurez”?
A, dac-ai fi de esenţă, Răscopt ca în repeţitul ferment, poate am munci să aflăm. Al vieţii lament…
Bogdan Liviu: Haideti mai bine sa ciocnim, sanatate si numai bine! Noi sa fim sanatosi si sa iubim viata din tot sufletul!
George Bacovia: Ce trist amor, să vrai, să stai, cu cei ce mor.
Si ce avânt, să treci, pe veci… Într-un mormânt.
Ce fără rost, trăind, gândind, de n-ai fi fost. Si ce cuvânt… Mister… În cer… Si pe pământ…
Bogdan Liviu: … okay. Multumesc pentru interviu, ati fost o companie extraordinara. Indraznesc sa sper ca sentimentul e reciproc si prezenta mea v-a facut placere. 😀
George Bacovia: Stam singur lângă mort… si era frig…Si-i atirnau aripile de plumb.
Bogdan Liviu: Cred ca v-ati ametit putin.
George Bacovia: Oh, amurguri violete… Vine. Iarna cu plânsori de piculine…
Bogdan Liviu: Am inteles, haideti sa va asez usor in pat, odihniti-va…
George Bacovia: Peste parcul părăsit. Cad regrete. Si un negru croncănit…
Bogdan Liviu: Deci e adevarat, aveti garsoniera aceea la Titan langa parc nu?
George Bacovia: Tăcerea în gol vibrează cu zvon…
Bogdan Liviu: Haideti, intindeti-va si stati linistit…
George Bacovia: Şi totul se mişca în umbre trecătoare. Un cer de plumb de-a pururea domnea, iar creierul ardea ca flacăra de soare…
Bogdan Liviu: Eu v-am spus sa puneti si sifon ca e prea tare!
George Bacovia: Şi toamna, şi iarna. Coboară-amândouă;Şi plouă, şi ninge – Şi ninge, şi plouă.
Bogdan Liviu: Poate ca intr-adevar e iarna si ninge… O sa mai beau si eu putin, va mai supraveghez putin… Sa sting lumina?
George Bacovia: Ninsoarea umplea noaptea pe când urcam scările unei mari case având scris pe ușa de intrare: “Orice lumină e oprită”
Bogdan Liviu: O s-aprind putin veioza din sufragerie, o lumina slaba, slaba, cat sa nu va fie teama, cat sa nu ne inghita intunericul pentru totdeauna…
George Bacovia: Noapte… Cine iar aprinde lampa. Când e prea târziu?
Bogdan Liviu: Cu dumneavoastra ma simt ca dupa un revelion din care nu mai avem ani in care sa trecem, si stam pe loc intr-un suspin pana murim…
George Bacovia:
Bogdan Liviu: Ati adormit… Si iata, aveati dreptate… a inceput sa ninga… si ninge cum omul iubeste, ninge greu, greu, greu…
“Si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire… Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.”
Bogdan Liviu: Dumneavoastră ați scris asta? E atât de frumos, îmi umple inima de viață! Auziți? Acum că v-am prins, ia spuneți-mi, de mult am vrut să vă-ntreb! …Dar unde-ați plecat? Domnule Bacovia? Unde sunteți? Veniți înapoi – iată, ninge! Eu oricum stau în picioare, luați loc, luați loc! “Și vino și tu mai aproape”, veniți, e încă ziuă “și ce întuneric”, veniți să vedeți cum ninge în martie, veniți s-ascultați vijelia! “Sau zilele mele – totuna – aș vrea să le-nvăț simfonia” – poate învățăm împreună, veniți că mai am vin, “mai spune s-aducă și ceaiul”, l-am adus singur, n-am pe nimeni, veniți, vă rog, veniți că mai avem și timp și mai avem și … nu, nu, aveați dreptate… nu mai avem… și poate niciodată n-am avut… da, e târziu, ar trebui să plec și eu – oricum, în mine a mai rămas viu numai un regret într-un pustiu…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei: patreon.com/BogdanLiviu

Fantomele omenirii

M-am întâlnit iarăși cu oamenii din specia mea. Da, ei sunt. Îi recunoști rapid. Oamenii care vin să cumpere cu două minute înainte să se închidă magazinul. Oamenii care se duc la magazin cu rigoarea cu care mergea Kant la plimbare. Ce indivizi, cât sunt de distruși, toți! Nici nu știau ce caută – și eu le eram complice, și eu bajbaiam, venisem mai mult pentru ei, să-i revăd, să mă odihnesc în incertitudinea și anxietatea lor, în singurătatea și disperarea lor. Toți, marii poeți căutând grisine, acolo îi găsești, în clipa când magazinul tocmai închidea ușa. Nu vor să vădă pe nimeni – probabil n-au mai spus salut unui alt om de un deceniu. Azi era o fată, o brunetă, înaltă, drăgălașă, era înaintea mea. Vrea să ia o plasă și scoate două din greșeală. O semiating spunându-i frumos să-mi dea și mie una din ele. Aproape tremura de emoție. A zâmbit. Eram așa fericit! I-aș fi cumpărat toate plasele din magazin doar ca să mai zâmbească o dată.  Apoi urmează să cumpere. Nu-și găsește cardul, cât era de pierdută! N-a existat visătoare mai mare. “Numai puțin că nu-mi găsesc cardul” – a fost ultima din magazin care a realizat că nu-și găsea cardul, toți știam deja asta. Mă gândesc să-i propun să plătesc eu și rezolvăm apoi. Dar acel “Rezolvăm apoi” ar fi îngrozit-o. Dacă ziceam “lăsați, plătesc eu” era exagerat. Nu știam cum s-o ajut. “Plătesc eu și mi-i dați când ne mai intersectăm, că și eu tot noaptea vin”, adică, “și eu sunt ca tine – te știu!” dar e ciudat până și pentru cei ciudați să spui asta. Mă gândeam că apoi după ce-i achit eu produsele, mergem să-și ia cardul și mergem la un bancomat să-mi dea banii înapoi, iar pe drum aflam detalii despre ea. Sunt absolut convins că nu mai vorbise cu un om de minim două luni. Știu exact stanjeneala aia, agitația, emoția pe care o ai doar pentru a plăti niște produse, când oamenii se uită la tine, au așteptări. Într-un final și-a găsit cardul, n-am apucat să-i propun s-o ajut, să fac pe salvatorul, pe eroul, să-mi scot paltonul și s-o acopăr iar oamenii din magazin să mă aplaude. Evident, făceam asta ca ultimul ticălos, să mă simt bine c-am ajutat un om și să o și exploatez, să aflu care era viața ei, mă interesa tiparul acesta de om pe care n-am cum să-l cunosc că nu-și face prieteni. În clipa când își face prieteni a ieșit din acea zonă care mă fascinează, zona izolării totale. Dar cât de greu și-a pus produsele în plasă, ferească Dumnezeu! De când mă știu, toți oamenii se grăbesc să pună produsele în plasă. Ea era atât de zăpăcită și funcționa atât de în reluare, că abia își dăduse seama că achitase și totul era în regulă. Stătuse cu bonul fiscal lângă ea de două minute până să-și dea seama că achitase. Apoi bagă, unul câte unul, nectarul de portocale și ce mai luase ea, produse, de altfel, care-i reliefau sensibilitatea. Mi-o imaginez la fel de fragilă precum erau trăsăturile ei, toate produsele erau drăgălașe, inocente, feminine aproape. Era genul acela de femeie care pășește ușor, acel pas ușor de care vorbește Nietzsche și care-i atât de fermecător pentru oamenii care văd mai mult în viață decât un fund (care, de alfel, e divin). Mă gândisem pentru o clipă că face asta intenționat, prea le punea în reluare. Dar săraca de ea nu mai știa pe ce lume se află. Trăia la o tensiune extraordinară, din nimic! Pentru a nu pune presiune pe ea, mă prefăceam că mă uit undeva, că nu aștept, că nu mă grăbesc să cumpăr, să-mi vină rândul, că poate sta acolo până dimineață, totul e în regulă, sunt alături de ea, stăm cât e cazul. Mă temeam că scortosul din spatele meu, ins de 50 de ani care avea mutră supărată de când s-a născut și părea că n-a zâmbit niciodată, îi va spune cu ton sinistru acel clasic: “domnișoară haideți că ne-apucă dimineața”. Ar fi distrus-o. De parcă ar fi avut ceva de făcut! Voia să vadă te miri ce film prost pe pro tv și să adoarmă la jumătatea lui. În fine, bagă produsele în plasă și apoi urmez eu, cumpăr repede și practic ies odată cu ea, și mergeam așa unul lângă altul, ea foarte emoționată în continuare. Am zâmbit și eu, ca ultimul cretin, parcă spunând “haha, ce fază, cu plasa, mai știi?” Am vrut să adaug: “acum de câte ori voi cumpăra plasă mă voi gândi la tine. Dar vin cu geamantanul pentru a-ti oferi libertate.” –  dar era replică de telenovele proaste. Ne-am privit, mi-a zâmbit ușor, complice, apoi am lăsat-o să se distanțeze să se simtă liberă, în largul ei. Era ca o panteră care trăise mult în sălbăticie, care mai avea mult până să aibă încredere în oameni. Și mă uitam așa cum își pune apoi gluga pe cap să se simtă iarăși în siguranță și cum merge spre casă cu acel pas fermecător, atât de fragil și cuceritor totodată. Ăștia sunt oamenii mei, îmi spuneam. Din spatele meu mai veneau alți mari melancolici, care nu luaseră nimic. Veniseră doar să fie triști în alt loc. Veniseră sa suspine că nu mai e pe stoc te miri ce suc de care nici nu aveau nevoie pentru că oricum nimic nu contează. În afară de doi-trei bădărani, toți de-acolo îmi erau dragi și mă simțeam apropiat de ei. Nimeni nu scrie despre acești oameni, aceste fantome anonime care vor muri în singurătate și de care nimeni nu va ști niciodată, oameni hipersensibili ale căror trăiri pot hrăni cu emoție o metropolă. Mai ales in vremurile noastre in care n-avem decat vid interior, impersonalitate si sarcasm rece – blandetea si gingasia lor ne-ar reda umanitatea. Dar nu-i vedem – si ei sunt bucurosi sa fie invizibili. Dac-aș fi fost cu adevărat scriitor aș fi fost cel care pătrundea in aceste personaje și le făcea auzite. Dar, din păcate, ros eu insumi de sarcasm, m-am departat de orice profunzime, n-am aderenta la nicio valoare, nu sunt decât un clovn semitalentat la mâzgălit care scrie glumite pe Facebook.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Carte despre un cerșetor orgolios / Diogene din Sinop

Stie cineva o carte despre viata unui cersetor orgolios? Un ins care sa fie insultat de toata lumea. Om caruia cand i se spune, nu fara venin: “esti un paria al societatii!” sa raspunda cu “ba pardon, nu sunt al nimanui, nici parinti nu am, imi apartin mie insumi, n-am legatura cu societatea.” sa-l deranjeze acel “al societatii” nu faptul ca e facut paria. Un cersetor melancolic, ironic si onest. Un fel de biografie a lui Diogene din Sinop.

Să scrii un scenariu pentru un film în care Luciditatea și Plictisul ar fi actori. Melancolia ar lua Oscarul pentru “Best Supporting Actor” iar Neantul Oscar “Actor în a Leading Role”.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Iubire 2020

Facebook. Conversația începe la 20:00. Salut, salut, încântat de cunoștință. Glume, entuziasm, fluiditate. Ambele părți sunt interesate. Nimeni nu e politicos, se vorbește direct, intim, cu entuziasm. Mici apropouri, slabe jocuri de cuvinte cu tentă erotică. Deschidere din partea ei, lăcomie din partea ta. De la 20:00 la 20:45 comentarii ample despre cum ați face dragoste. 20:45 – apar nuduri. 21:00 – după ejacularea de la o fotografie pe care i-ai cerut-o pentru a portretiza o fantezie care s-a născut în dialog, apare luciditatea, care-ți spune: “nu ai nimic în comun cu acest om, nu te interesează nimic din ce-ți spune. Salut, numele meu este Luciditatea iar lângă mine asistentul meu permanent, Plictisul. Venim mereu la pachet.” La fată, însă, entuizasmul sporește, vorbește de căsătorie; tu, simțindu-te vinovat, accepți propunerea, mimând un zâmbet politicos. Până la 22 se vorbește despre copii. Se vehiculează diverse nume, pe care le refuzi pentru a ține proiectul departe de realizare. N-o lași să-și termine ideea ei cu “Am putea face mâine o conferință să îi anunț și pe părinți. Trebuie să-mi iau microfon.” că încerci deja să-i temperezi entuziasmul. Îi spui timid că nu ți-ai dori copii (nu încă, pentru a nu fi dur) că, de altfel, nici relație nu voiai, dar, având în vedere că purta acei colanți și era îmbrăcată într-o atare rochie purtând anumite dresuri, ai realizat că, având zilnic acces la acele comori, până la urmă nu e atât de rău să fii într-o relație. 23:00 – oficializarea căsătoriei. Ora de miere pe Skype în Video Call. Conexiune slabă, obosită, vlăguită. “Dacă nu ești mental captivat de celălalt, dacă nu ești în primul rând cel mai bun prieten al lui, orice relatie, orice mariaj nu e decât o uzură într-o uzură”, îi spui în reluare, în timp ce ea aude doar “Maria” din tot mesajul tău. Îți închide și-ți scrie: “Sper să fii fericit cu Maria. Ești un nesimțit, un om de nimic. Adio!”. 02:30 – nu poate dormi, îi e dor de tine și, cum ți-a dat block peste tot, îți scrie mail. Mail scris impecabil, cu diacritice, spațiu și virgule splendid puse, fix trei puncte de suspensie la final (nu două, nu patru!), absolut totul e o operă de artă, o iubești pentru rafinamentul de care da dovadă în a-și manifesta sentimentele și te întrebi dacă nu cumva ea e partenerul de viață potrivit pentru tine. Îi răspunzi la mail sec, fără mulțumiri, fără lacrimi, fără efuziuni: “Maria. Așa o va chema pe fata noastră.” La zece secunde, primești alt mail: “Va fi băiat.” Îi răspunzi: “Maria, așa îi vom pune numele și dacă va fi băiat”. Te sună. Râde cu tine, îi povestești de neînțelegere, cum că tu spuneai altceva și ea înțelesese că era vorba de o femeie, dar în timp ce e totul în regulă între voi, în chiar mijlocul acelui paradis, în care ești atras de ea și o apreciezi enorm, o descoperi ușor ușor și observi că e inteligentă și extrem de grațioasă, sensibilă și feminină, te simți trist, simți nevoia de a rămâne singur, ai vrea ca ea să uite deodată că exiști, te obosește deja scenariul următorilor patru decenii în care vei fi fericit alături de ea. Încerci să rămâi entuziasmat la telefon, să nu o superi, când deodată o auzi: “Of, de fapt… mai bine s-o lăsăm baltă, mi-e totuna! Nu mai vreau nimic din toate astea, simt c-am fost deja fericită, că ne-am trăit viața!” Îi spui entuziasmat că fix asta găndeai și tu iar asta o bucură, se simte apropiată de tine. Va întâlniți la 4 dimineața și mergeți pe stradă ținându-vă de mână ca doi melancolici recent divorțați, care se iubesc…

Susține cu 4 lei pe lună:

patreon.com/BogdanLiviu

“Ea nu era de aici…” Cioran despre poeta Susana Soca

N-am întîlnit-o decît de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu prezenţa ei de spectru adorabil. “Cine eşti? De unde vii?”, iată întrebarea care-ţi venea să i-o pui fără să stai pe gînduri. N-ar fi putut răspunde, într-atît se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-I trădeze. Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei sufiului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decît din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă. Doar îngerii şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care-l încercai în preajma ei. Fascinaţie, tulburare supranaturală! Din prima clipă cînd am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe! Copleşită de bunuri, răsfăţată după cîntarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce-ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov? Cu cît te gîndeai la ea, cu-atit erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile timpului. Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Din fericire, însuşi farmecul ei făcea parte din revolut. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă epocă, în mijlocul landelor din Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile Bronte… Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osîndită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. In viaţă fiind, părea atît de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gîndeşti că n-ai s-o revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pămînt; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul.

(Cioran, Exercițîi de admirație)
Textul îi este dedicat poetei Susana Soca pe care Cioran o numea o “Victoria Ocampo a Uruguayului. O femeie foarte frumoasă și foarte bogată, care a învățat rusă special pentru a merge în Rusia și pentru a-l întâlni pe Pasternak. A murit într-un accident de avion. Henry Michaux era îndrăgostit de ea, a vrut să se căsătorească cu ea, dar ea nu și-a dorit acest lucru”.

Citind poezia lui Borges despre Susana Soca, din cartea El hacedor (Creatorul), Cioran spune: „Poem emoțional al lui Borges dedicat Susanei Soca. Poate că ar fi meritat mai mult decât atât, dar, în orice caz, nu e rău“.

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Jurnalul lui Barbellion (și o poveste cu o bătrână)

Gasisem cartea gratis, in pdf, in engleza, dar dupa ce-am citit pasajul scris la 14 (14!!!) ani in care vorbeste deja despre “mania” lui la ce bun, trebuia s-o am in casa, s-o vad in fiecare zi, sa-i simt prezenta langa mine. Ce sentiment extraordinar, sa te simti frate cu un om nascut acum 130 de ani! Vai, cat as vrea sa-l vad, sa-l imbratisez! Era un frig ingrozitor, oameni tristi, si eu zambeam cu buzele inghetate, grabind pasul, nerabdator s-o cumpar. Eram ca un indragostit care merge sa-si intalneasca iubita. Aveam emotii ca poate nu va fi acolo desi (o) sunasem in prealabil si imi spusese doamna ca e pe stoc si ca pot veni s-o cumpar. La intoarcere ma opream din drum si deschideam entuziasmat cartea la nimereala. Nu ma dezamagea niciodata. Cred ca va fi una din acele carti la care voi reveni pana mor. Scriu grabit aceste randuri ca vreau s-o citesc. O sa pun pasaje din ea ori aici ori o sa fac un articol nou cu mai multe pasaje. Ah, nenorocita asta de facultate, as avea de scris, de citit… dar cum sa citesti definitii insipide cand un copil de 14 ani vede esentialul? Acel pasaj al unui copil imi ofera sufleteste si ma implineste spiritual cat o fac toate diplomele omenirii si toate universitatile la un loc.

Totusi ma urmareste o imagine… la intoarcere, o batranica se tara pe trotuar tinandu-se de o crenguta – n-avea bani de baston. Parca pana si bucuria de a intalni oameni de acum un secol pe care-i iubesc imi e jefuita de astfel de imagini. Cum sa mai ai energie sa te entuziasmezi? Probabil inca e pe drum, incepuse sa si ninga… In acelasi timp, desi mi-e rusine ca sunt atat de trist si in pragul suicidului fara niciun motiv (sunt dragut, sanatos, neprost, e totul in regula), totusi nu am ce face, nu ma ajuta cu nimic ca vad oameni nenorociti cu adevarat. E ca si cand as vedea un om care are o boala clara, si i se pune un diagnostic. Nu ma simt mai putin bolnav ca nu am suferit vreo operatie. Exista boli ale spiritului la fel de nenorocite ca bolile pe care le poti explica cu hartii celorlalti oameni… Dupa ce ca sunt nenorocit, ma mai simt ultimul om si ca ma simt asa, desi n-as avea dreptul, ca uite la acea batrana care… ce-i face pe oameni sa mearga inainte? De ce nu-si pune capat zilelor? Poate crede in Dumnezeu, i se pare un mare pacat – poate nici nu stie ca exista varianta de a se sinucide, exista cu siguranta oameni care nu se gandesc la asta, traiesc toata viata ca si cand e singura cale, asa cum spune Pablo Neruda despre iubire “te iubesc pentru ca nu stiu alta cale” asa traiesc si acesti bieti batrani nenorociti de soarta. Dar eu? Eu stiu prea bine alta cale, eu sunt obsedat de alta cale, mie alta cale imi distruge viata si-mi mananca sufletul, sperantele, bucuriile, si totusi… e ceva care ne face sa continuam. “I can’t go on. I must go on. I can’t go on. I’ll go on.” – Beckett a spus esentialul intr-un rand. Dar prin ce suferinte a trecut ca sa vada asta, cat l-a costat aceasta intelepciune amara!

Las si in romana pasajul din cealalta postare in care-l scrisesem in engleza:

15 ianuarie 1905 (avea 14 ani!!!) Cred că, una peste alta, sunt o ființă cum nu se poate mai nemulțumită. Am crize de “La ce bun toate?”, așa-i spun eu maniei ăsteia. Mă tot întreb fără oprire, până când întrebarea mă aduce la epuizare: “La ce bun să ieși să studiezi natura? la ce bun să înveți atât? până unde? duc toate astea undeva?

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Fericirea de Crăciun

– Poate vă veți supăra, dar mă obosiți… o spun cu drag, sunteți o femeie extraordinară, dar… În general, oamenii fericiți sunt obositori…
– Nu mă supăr deloc, apreciez sinceritatea! Şi de ce sunt obositori oamenii fericiți?
– Pentru că nu sunt fericiți. Se agită şi fac tot ce cred că trebuie să facă un om fericit ca să fie fericit. Nu trăiesc cu adevărat nimic. De fapt, ştiți ce cred? Oamenii fericiți nu sunt nici măcar trişti – da, da, trişti! Acea tristețe autentică, acea rătăcire iremediabilă, abandon şi izolare, când îți vine să plângi pe stradă sau rămâi paralizat cu obrazul pe masă într-un bar în care muzica e vioaie şi toți oamenii râd gălăgios, râd prea tare, de parcă ar ascunde ceva. Atunci simți că parcă toată tristețea lumii s-a aşezat pe obrazul tău şi nu te mai poți mişca. Nu mai poți nici să vrei să te poți mişca, ai vrea doar să te dizolvi într-o lacrimă şi să te scurgi pe masă în berea vărsată de ceilalți în agitația şi graba lor de a fi fericiți. De altfel, mulți dintre cei aşa zişi fericiți ar da orice să poată fi măcar trişti – să fie vii, prezenți în viață, să respire o melancolie autentică. Omul va fi fericit când şi-a acceptat şi asimilat tristețea. Nu poți iubi viața cu adevărat decât după ce i-ai văzut şi experimentat tenebrele. Nu cred decât în fericirea oamenilor care, văzând tot întunericul, erau la un prag de suicid – apoi au luptat din tot sufletul să-şi câştige seninătatea. Doar ei pot fi fericiți – dar nu-i vezi zgomotoşi, nu-i vezi dând sfaturi, îi observi doar din când în când zâmbind discret, privind în jur cu îngăduință. Ei sunt oamenii cărora când le spui că eşti trist te ascultă, nu se grăbesc să-ți dea soluții şi ordine pentru a fi “fericit”. Uitați-vă la masa de alături, observați agitația de pe chipul bietei fete? Vrea atât de mult să convingă, să SE convingă – priviți-o atent, veți observa că vor fi clipe în care oboseala chipului iese la suprafață ca un soare otrăvit printre nori bolnavi. Un om fericit nu depune atâta efort, nu e atât de strident cu energia lui pozitivă! Priviți-o cum le zâmbeşte prietenelor acum, vedeți în ochii ei dorința secretă de a se îneca?
(Femeia încearcă să zâmbească iar, cum făcuse toată seara, dar îi dau lacrimile)
– Nu vă speriați, sunt aici, plângeți fără teamă! Lăsați inima să respire aerul proaspăt al unei trăiri autentice şi nu vă temeți de lacrimi – sunt primul pas către Fericire.


Text scris în dimineața de Crăciun.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu