Tag Archives: narcisism

cum sa (nu) te indragostesti

Cum să te îndrăgostești când tu vorbești cu oamenii și recitești ce scrii tu, îți plac mai mult replicile tale, te entuziasmezi, te bucuri că te-ai înțeles imediat, că știai exact la ce te referi. Ca marii mediocri, și tu ești dintre aceia care din oficiu se consideră mai interesanți decât celălalt. Marea ta curiozitate la un dialog început e să vezi ce-o să spui, să vezi dacă vei fi în formă. Paradoxal, singurele clipe când ești atent la ce spune celălalt sunt acelea când nu ești interesat de el și răspunzi politicos și rece. Știu până la virgulă tot ce mi-a spus un profesor universitar care nu-mi inspira nimic și-mi era indiferent – uit însă peste nouăzeci la sută din ce-mi spune cea pe care o simțeam mama copiilor mei într-o seară si aveam elan, energie de zeu. N-am niciun prieten care nu-mi seamănă. De fapt, ce spun? Aproape n-am prieteni. Toți cei care îmi sunt dragi sunt oameni care dacă ar muri și aș răspunde în locul lor la mesaje, nimeni nu și-ar da seama că i-am înlocuit. Toți ceilalți sunt un cumul de ceva ce-am spune noi. Portavoce sau public (dacă nu ne seamănă dar ne înțeleg și râd la ce spunem) – nu există dialog, nu există cunoaștere. Nu pot dialoga decât cu un introvertit care mă înțelege sau un extrovertit care-mi seamănă. Nimic mai fals decât “du-te să cunoști oameni” – nu cunoști nimic. Ba dimpotrivă, pierzi vremea, nu ești capabil să cunoști pe nimeni, accesezi doar frânturi din tine și pierzi tot restul. Tot ce nu te cuprinde nu există – atât ești de absorbit de tine. Incapacitatea de a putea vedea ceva în afara ta, de a aprecia ce nu te conține, de a rezona cu ce îți e exterior, apanajul mediocrului egolatru. Feriți-vă de cei care scriu mult în chat, sub pretextul că vor să vă facă să râdeți (și, bieții nenorociți, chiar vor!) ei de fapt sunt într-un număr de magie, de jonglerii, dialogul e pentru ei un prilej de a defila, de a cuceri. La sfârșit vor crede c-au depus efort, c-au întreținut discuția, c-au fost motorul dialogului, că, uite, s-au sacrificat, s-au oferit, și-au consumat energia pentru celălalt – nimic mai fals, n-ar fi putut face altfel nici dacă ar fi vrut. Le e mai ușor să-și amputeze o mână decât să te asculte, să fie atenți la ce ai tu de zis. Au privirea spre tine dar nu te observă, se uită numai în ei înșiși…

29 februarie – ziua mea de nastere

29 februarie, ziua mea de naştere. Drept cadou, mi-am mai descoperit un defect. Observ că sunt pisălog, nu-l las pe celălalt să-mi ureze lucruri, nu pot spune mulțumesc şi atât, vreau să ofer şi eu la rândul meu ceva, aşa că reacționez la urări cu un penibil “la mulți ani şi ție, nu numai eu, toți să trăim fericiți!” Celălalt, confuz, jenat, îmi mulțumeşte pentru urări, pleacă de la mine descumpănit, cu mai multe cadouri decât mi-a adus. Nu-l lași să aibă sentimentul acela plăcut când ai făcut o urare, îi dai urările înapoi și, ca o bunică grijulie, mai adaugi și ceva în plus! Nu te poți bucura decât dacă și celălalt primește cel puțin aceleași urări, e la fel de “sărbătorit” ca și tine. Inviți 5 oameni pe la tine de ziua ta şi când să-ți ureze ceva, îi întrerupi, vorbești peste ei, le urezi tu lor ceva! Ce idee şi asta, să dai replica celui care-ți spune “la mulți ani”, să te iei cu el la întrecere, să-i urezi tu mai multe lui! Vine omul cu o cutie de bomboane cu ciocolată, iar tu spui: poftim şi ție două cutii, una cu ciocolată, ca a ta, şi una cu cocos, chiar dacă nu e ziua ta, şi tu să trăieşti mult şi să fii fericit! Vrei să oferi totul şi să nu primeşți nimic. Întrebarea e – de ce nu poți să primeşți? Ce e aşa dramatic dacă celălalt îți oferă ceva şi tu nu oferi nimic înapoi? Nimic nu te umileşte mai tare decât un om care e mai bun cu tine decât vrei tu să fii cu el – îi dai peste mână când îți oferă binele și-i dai binele pe care voia să ti-l facă plus un bine în plus, îl copleșești cu binele – e felul tău de a te răzbuna. Ce tip de martir impotmolit, de sfânt ratat mai e și ăsta, care nu poate primi nimic dar vrea să ofere totul? Aceeași comedie și în legăturile cu ceilalți, nu suporți să spui cuiva când te simți rău și ai nevoie să te asculte cineva, preferi să-l faci să râdă, să se simtă bine oricum te-ai simți tu de depresiv în acele clipe, să “nu știe” că te simți rău și ai avea nevoie de ajutor, să nu fii o povară – în schimb ești gata să-l ajuți tu pe el și-l asculți ore întregi când are nevoie de tine. Trebuie căutat totul în iubirea de sine, în obsesia de a fi “omul ideal”, sursă pură de plăcere pentru celălalt. Uneori mă întrebam (numai întrebarea dovedește clar cât de dezechilibrat sunt): oare cum ar reacționa un înger dacă i-ai spune la mulți ani? Cred că ar spune mulțumesc, jenat totuși că știe că e etern și e nulă urarea, dar n-ar începe să-ti ofere înapoi o tonă de urări. E atât de de prost gust! Nu-l lași pe celălalt să se bucure de urare că vii tu cu urările tale peste el! Ba chiar și demonii cred c-ar fi decenți aici: “Bă, da, e ziua mea, la dracu, chiar nu m-așteptam să-mi scrii, mulțumesc frumos, n-o să m-apuc acum să fac pe dracu-n patru să-ti întorc urările, într-adevăr e ziua mea și îți mulțumesc frumos pentru gânduri!” Numai tu răspunzi la un rând de urări cu o pagină-n care-l copleșești pe celălalt. Mulți au crezut că eu credeam că și ei s-au născut tot pe 29! Așa c-am adăugat la celelalte discuții “la mulți ani și ție, chiar dacă nu e ziua ta” – dar ce ton are acel “chiar dacă nu e ziua ta”! Adăugând asta, îi reproșezi parcă, scoți in evidență contrastul, arăți ce mare ești tu față de el, spui: “eu îți doresc bucurii doar pentru că e sâmbătă, n-aștept să vină ziua ta să vreau să fii sănătos. 🙂 ” Te dai exemplu singur, te arăți cu degetul: “uite eu cum procedez, nu ca alții” și când spui alții te uiți la bietul om care voia pur și simplu să spună la mulți ani să zici mulțumesc și să taci dracu din gură.

Daca ti-a placut textul,
sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu