Tag Archives: neant

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Coronavirus. Interviu cu George Bacovia

Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, cum e în carantină, ce simțiți?
George Bacovia: Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt. Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, omul începuse să vorbească singur…
Bogdan Liviu.: Pământ?!? Deci ați ieşit din casă? #statiacasa
George Bacovia: Pe stradă urle viața și moartea. Și plângă poeții poema lor vană…
Bogdan Liviu.: Totusi, fie si poet de geniu, stiti, rigorile, societatea – nu putem actiona iresponsabil, daca-mi permiteti, nu mai suntem liceeni sa ne rasfatam in iresponsabilitate…
George Bacovia: Liceu, cimitir al tinereţii mele – pedanţi profesori si examene grele…
Bogdan Liviu.: Vă dau întru totul dreptate – la facultate e la fel, de altfel, o ştiți. Şi totuşi, bănuiesc că prima dragoste s-a petrecut în liceu, nu? I-ati scris o poezie iubitei, ce i-ați spus?
George Bacovia: Asculta, tu, bine, iubito, nu plange si nu-ti fie teama, asculta cum greu, din adancuri, pamantul la dansul ne cheama…
Bogdan Liviu.: Of! Si cum a reactionat biata fata?
George Bacovia: Ea plânge şi-a căzut pe clape. Şi geme greu ca în delir… În dezacord clavirul moare. Şi ninge ca-ntr-un cimitir…
Bogdan Liviu: V-au sensibilizat lacrimile ei? Ati incercat s-o impacati banuiesc?
George Bacovia: Din tot ce scriu, iubito, reiese-atât de bine – aceeasi nepăsare,de oameni, si de tine.
Bogdan Liviu: Cam dur pentru o fata de liceu cu inima sfasiata. Dar macar ati fost sincer. Cum a reactionat?
George Bacovia: Sunt lângă un gard rupt. Şi vântul bate cu frunze ude…
Bogdan Liviu: A ramas indragostita deci. Ba chiar abandonul dumneavoastra a facut-o sa va adore si mai tare. Era genul care te urmarea acasa si dadea foc la usa, inteleg… Va temeati pentru sanatatea dumneavoastra, stia unde locuiti?
George Bacovia: Departe, in cetate viata tropota…
Bogdan Liviu: Imi cer scuze, pe wikipedia gasisem ca locuiati intr-o garsoniera… Pana la urma care e adevarul?
George Bacovia: Te uită cum ninge decembre…
Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, schimbati subiectul? Si-n plus, suntem in martie!
George Bacovia: Când iar începe-a ninge. Mă simt de-un dor cuprins…
Bogdan Liviu: Sunt literalmente 29 de grade. Nu va ninge, stati linistit.
George Bacovia: Colindă plăceri. Ninge. În noaptea de Crăciun. Damigeana cu vin…
Bogdan Liviu: Fie si-asa, dar mai sunt 9 luni pana atunci… Pana atunci sa ne bucuram de celelalte zile!
George Bacovia: Curg zilele spre cimitir. Trist, una câte una… Şi destrămând al vieţii fir. Se duc pe totdeauna…
Bogdan Liviu: Da… dar sa nu uitam, ce frumoasa e viata! Uitati-va pe fereastra, soare, totul inflorit…
George Bacovia: De mult, de mult cunosc doi plopi. Ce-mi stau şi azi în cale. Îmi place mult ca să-i privesc, dar mă cuprinde-o jale… Căci parcă-mi spune-un nu-ştiu-ce…Ca mâine poate am să mor. Şi dânşii n-or mai fi priviţi, de nici un trecător…
Bogdan Liviu: …putem desface blestemata aia de damigeana cu vin, nici eu nu mai am rabdare pana la Craciun…
George Bacovia: Doamne! necesitatea unui vin… Şi-a gândului culmi de poezie.
Bogdan Liviu: Ei, dar ce v-ati entuziasmat! Asa mult va place vinul? Dar vad ca v-ati pus deja singur in pahar…
George Bacovia: Voi bea, ce să fac? Până la analiză, mă distrez. De ce să ne temem. Despre un „aiurez”?
A, dac-ai fi de esenţă, Răscopt ca în repeţitul ferment, poate am munci să aflăm. Al vieţii lament…
Bogdan Liviu: Haideti mai bine sa ciocnim, sanatate si numai bine! Noi sa fim sanatosi si sa iubim viata din tot sufletul!
George Bacovia: Ce trist amor, să vrai, să stai, cu cei ce mor.
Si ce avânt, să treci, pe veci… Într-un mormânt.
Ce fără rost, trăind, gândind, de n-ai fi fost. Si ce cuvânt… Mister… În cer… Si pe pământ…
Bogdan Liviu: … okay. Multumesc pentru interviu, ati fost o companie extraordinara. Indraznesc sa sper ca sentimentul e reciproc si prezenta mea v-a facut placere. 😀
George Bacovia: Stam singur lângă mort… si era frig…Si-i atirnau aripile de plumb.
Bogdan Liviu: Cred ca v-ati ametit putin.
George Bacovia: Oh, amurguri violete… Vine. Iarna cu plânsori de piculine…
Bogdan Liviu: Am inteles, haideti sa va asez usor in pat, odihniti-va…
George Bacovia: Peste parcul părăsit. Cad regrete. Si un negru croncănit…
Bogdan Liviu: Deci e adevarat, aveti garsoniera aceea la Titan langa parc nu?
George Bacovia: Tăcerea în gol vibrează cu zvon…
Bogdan Liviu: Haideti, intindeti-va si stati linistit…
George Bacovia: Şi totul se mişca în umbre trecătoare. Un cer de plumb de-a pururea domnea, iar creierul ardea ca flacăra de soare…
Bogdan Liviu: Eu v-am spus sa puneti si sifon ca e prea tare!
George Bacovia: Şi toamna, şi iarna. Coboară-amândouă;Şi plouă, şi ninge – Şi ninge, şi plouă.
Bogdan Liviu: Poate ca intr-adevar e iarna si ninge… O sa mai beau si eu putin, va mai supraveghez putin… Sa sting lumina?
George Bacovia: Ninsoarea umplea noaptea pe când urcam scările unei mari case având scris pe ușa de intrare: “Orice lumină e oprită”
Bogdan Liviu: O s-aprind putin veioza din sufragerie, o lumina slaba, slaba, cat sa nu va fie teama, cat sa nu ne inghita intunericul pentru totdeauna…
George Bacovia: Noapte… Cine iar aprinde lampa. Când e prea târziu?
Bogdan Liviu: Cu dumneavoastra ma simt ca dupa un revelion din care nu mai avem ani in care sa trecem, si stam pe loc intr-un suspin pana murim…
George Bacovia:
Bogdan Liviu: Ati adormit… Si iata, aveati dreptate… a inceput sa ninga… si ninge cum omul iubeste, ninge greu, greu, greu…
“Si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire… Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.”
Bogdan Liviu: Dumneavoastră ați scris asta? E atât de frumos, îmi umple inima de viață! Auziți? Acum că v-am prins, ia spuneți-mi, de mult am vrut să vă-ntreb! …Dar unde-ați plecat? Domnule Bacovia? Unde sunteți? Veniți înapoi – iată, ninge! Eu oricum stau în picioare, luați loc, luați loc! “Și vino și tu mai aproape”, veniți, e încă ziuă “și ce întuneric”, veniți să vedeți cum ninge în martie, veniți s-ascultați vijelia! “Sau zilele mele – totuna – aș vrea să le-nvăț simfonia” – poate învățăm împreună, veniți că mai am vin, “mai spune s-aducă și ceaiul”, l-am adus singur, n-am pe nimeni, veniți, vă rog, veniți că mai avem și timp și mai avem și … nu, nu, aveați dreptate… nu mai avem… și poate niciodată n-am avut… da, e târziu, ar trebui să plec și eu – oricum, în mine a mai rămas viu numai un regret într-un pustiu…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei: patreon.com/BogdanLiviu

Omul care moare singur în casă

Cristina Țopescu murise de trei săptămâni. A fost găsită în stare avansată de putrefacție. Dacă n-ar fi existat vecina, şi acum era moartă în casă şi nu ştia nimeni de ea. Mă obsedează (poate pentru că-mi presimt destinul) omul care moare singur în casă şi nimeni nu află de el. Oricât de împlinit ai fi cu tine însuți, nu poți să trăieşti absolut singur, ai nevoie de cineva care să afle că ai murit. Dacă nu poți trăi pe străzi, unde ți se va observa repede cadavrul, ai nevoie de o legătură cu un om. Un om pe care să nu-l deranjezi, dar cu care să scrii un mesaj o dată pe lună. Un punct, o virgulă, să dai semnalul că eşti viu. 12 virgule pe an – în asta să stea legătura voastră. Iar când nu scrii, el sună la poliție, eşti incinerat etc. Deşi ideal ar fi să vă scrieți virgula o dată la două săptămâni. Poate totuşi n-ai ghinionul să mori la o oră după ce i-ai scris virgula şi acum va aştepta semn iar peste o lună. Oricum, el să fie omul care să se ocupe de moartea ta. Aş putea să inventez un job. Zece mii de oameni care preferă să fie absolut singuri, îmi scriu un punct pe lună. Şi pentru o sumă modică, îi ajut după ce mor. Altfel cum ar decurge? Te-ai însingurat total, nu mai vorbeşti cu nimeni. Mori deodată în casă. Ți se bate la uşă de către un vecin care avea treabă cu tine, dar aia e, crede că-l eviți, sau eşti plecat. Trece o lună, rămâi fără curent, internet. Dar nu trebuie să deschizi uşa. Până acumulezi o datorie la întreținere suficient de mare încât să te şi dea în judecată şi să şi fii evacuat trec doi, trei ani. Abia în trei ani se va afla c-ai murit. Se va sparge uşa şi… nimic. Oare de ce nu s-au scris cărți despre drama omului care e atât de singur şi atât de mort pentru ceilalți încă din viață încât după ce moare cu adevarat nu se simte nici o diferență, nimeni nu află? Un cadavru mizantrop…

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Jurnalul lui Barbellion (și o poveste cu o bătrână)

Gasisem cartea gratis, in pdf, in engleza, dar dupa ce-am citit pasajul scris la 14 (14!!!) ani in care vorbeste deja despre “mania” lui la ce bun, trebuia s-o am in casa, s-o vad in fiecare zi, sa-i simt prezenta langa mine. Ce sentiment extraordinar, sa te simti frate cu un om nascut acum 130 de ani! Vai, cat as vrea sa-l vad, sa-l imbratisez! Era un frig ingrozitor, oameni tristi, si eu zambeam cu buzele inghetate, grabind pasul, nerabdator s-o cumpar. Eram ca un indragostit care merge sa-si intalneasca iubita. Aveam emotii ca poate nu va fi acolo desi (o) sunasem in prealabil si imi spusese doamna ca e pe stoc si ca pot veni s-o cumpar. La intoarcere ma opream din drum si deschideam entuziasmat cartea la nimereala. Nu ma dezamagea niciodata. Cred ca va fi una din acele carti la care voi reveni pana mor. Scriu grabit aceste randuri ca vreau s-o citesc. O sa pun pasaje din ea ori aici ori o sa fac un articol nou cu mai multe pasaje. Ah, nenorocita asta de facultate, as avea de scris, de citit… dar cum sa citesti definitii insipide cand un copil de 14 ani vede esentialul? Acel pasaj al unui copil imi ofera sufleteste si ma implineste spiritual cat o fac toate diplomele omenirii si toate universitatile la un loc.

Totusi ma urmareste o imagine… la intoarcere, o batranica se tara pe trotuar tinandu-se de o crenguta – n-avea bani de baston. Parca pana si bucuria de a intalni oameni de acum un secol pe care-i iubesc imi e jefuita de astfel de imagini. Cum sa mai ai energie sa te entuziasmezi? Probabil inca e pe drum, incepuse sa si ninga… In acelasi timp, desi mi-e rusine ca sunt atat de trist si in pragul suicidului fara niciun motiv (sunt dragut, sanatos, neprost, e totul in regula), totusi nu am ce face, nu ma ajuta cu nimic ca vad oameni nenorociti cu adevarat. E ca si cand as vedea un om care are o boala clara, si i se pune un diagnostic. Nu ma simt mai putin bolnav ca nu am suferit vreo operatie. Exista boli ale spiritului la fel de nenorocite ca bolile pe care le poti explica cu hartii celorlalti oameni… Dupa ce ca sunt nenorocit, ma mai simt ultimul om si ca ma simt asa, desi n-as avea dreptul, ca uite la acea batrana care… ce-i face pe oameni sa mearga inainte? De ce nu-si pune capat zilelor? Poate crede in Dumnezeu, i se pare un mare pacat – poate nici nu stie ca exista varianta de a se sinucide, exista cu siguranta oameni care nu se gandesc la asta, traiesc toata viata ca si cand e singura cale, asa cum spune Pablo Neruda despre iubire “te iubesc pentru ca nu stiu alta cale” asa traiesc si acesti bieti batrani nenorociti de soarta. Dar eu? Eu stiu prea bine alta cale, eu sunt obsedat de alta cale, mie alta cale imi distruge viata si-mi mananca sufletul, sperantele, bucuriile, si totusi… e ceva care ne face sa continuam. “I can’t go on. I must go on. I can’t go on. I’ll go on.” – Beckett a spus esentialul intr-un rand. Dar prin ce suferinte a trecut ca sa vada asta, cat l-a costat aceasta intelepciune amara!

Las si in romana pasajul din cealalta postare in care-l scrisesem in engleza:

15 ianuarie 1905 (avea 14 ani!!!) Cred că, una peste alta, sunt o ființă cum nu se poate mai nemulțumită. Am crize de “La ce bun toate?”, așa-i spun eu maniei ăsteia. Mă tot întreb fără oprire, până când întrebarea mă aduce la epuizare: “La ce bun să ieși să studiezi natura? la ce bun să înveți atât? până unde? duc toate astea undeva?

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Barbellion – Jurnalul unui om dezamagit

1905 January 15. (avea 14 ani) I am thinking that on the whole I am a most discontented mortal. I get fits of what I call “What’s the good of anything” mania. I keep asking myself incessantly till the question wears me out: “What’s the good of going into the country naturalising? what’s the good of studying so hard? where is it going to end? will it lead anywhere?”

Cum ar spune Cioran: Iata un om care-a-nteles, care si-a dat seama.

Barbellion a inteles la 14 ani ce realizeaza majoritatea oamenilor abia la batranete – sau nici atunci! In orice caz, e suficient sa citesc doar aceste randuri sa stiu ca o sa-l iubesc. Oamenii se impart in aceste doua categorii: cei care vad si cei care nu.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu