Tag Archives: nietzsche

Despre umor

Ironia, persiflarea și hazul caracterizează pe omul inteligent. Cine n-are spirit sau măcar sarcasm și claritate limpede e, cu siguranță un prost. (Mihai Ralea)

Fiind obsedat de umor, ironizând precum respir, credeam foarte mult în ideea asta. Cu cât cresc cu-atât mă depărtez de ea, sau cel puțin am nuanțat-o. Simplul fapt că ironizezi des nu înseamnă că ești inteligent. Contează enorm calitatea ironiei – capitol la care stăm catastrofal. Nu ne ridicăm în saracasm, nu trecem de caterincă, de batjocură, de glume la mâna a doua, de cea mai mocirloasă formă de umor, de acea mlaştină ticsită de vulgaritate.Cred însă total în ce spune Cioran: “Românul îşi zeflemiseşte propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă.” De la mine până la aproape toți oamenii cu care am avut contact, toți facem asta. Mai ales acel “facilă și sterilă” ni se potrivește perfect.Există o voioșie a glumelor, o deschidere sufletească, acel umor mozartian spre care tind, el promovează viața și e un izvor de zâmbete pentru ceilalți. Rareori însă ajung la acel umor venit dintr-o mărinimie, un preaplin de vitalitate, în mare sunt fix ca ceilalți, băltesc în această “autoironie facilă și sterilă” – și și dacă ironizez pe altul, o fac la fel de jalnic.Toată viața am glumit – literalmente totul e o glumă pentru mine, chiar și acest text (ceea ce m-a îndepărtat de orice sistem de valori, de orice firimitură de Sacru), dar nu pot spune c-am ajuns la Umor. Când vezi ironia unui Nietzsche, subtilitatea, rafinamentul, ti-e rușine că ai spus despre tine că și tu ai fost ironic cândva. Faptul că și tu și Kierkegaard glumiți, nu înseamnă că și tu ai umor. Ești doar un prost care face glumițe slabe. Nu oricine face glume e spiritual, inteligent, un tip “bine”. Cârciumile cele mai sinistre cu cei mai mari oligofreni sunt pline de “ironii”, de “sarcasm”. E drept că mă îngrozește omul inteligent dar insipid, greoi, dar din perspectiva deschiderii față de viață, văd gluma ca pe o “mărinimie”, ca pe o “hai, măi, trăiește și tu, ieși din teoriile rigide, din definiții! Hai să râdem, să uităm!”. Umorul ca armă împotriva lucidității, a tristeții, a destinului întregii omeniri. Un fel de antidot pentru nihilism. E zâmbetul lui Buddha plus un entuziasm, o pasiune, îndrăgostire naivă față de viață, căreia îi spui c-o iubești prin râsetele pe care le naști in jurul tău prin ceilalți oameni.

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Cum mă cheamă?

Reciteam un text și-mi văd deodată numele. Urmăresc fiecare literă din el și-ncerc să mă găsesc. Cu neputință. N-am nicio legătură cu numele meu. Dacă mi-aș spune de azi altfel, nu s-ar schimba nimic. Nu la fel se întâmplă când îl privesc întreg. Bogdan Liviu. Da, aici mă văd. Dar Bogdan sau Liviu, separat, niciunul n-are legătură cu mine. Așa că atunci când mă mai întreabă oamenii: “Bogdan sau Liviu?” O să spun BogdanLiviu. Dar apoi vor crede că te izmenesti și faci pe interesantul – ceea ce și fac, dar e adevărul! Nu mă cheamă nici Bogdan, nici Liviu. BogdanLiviu sau ne privim și știu că vorbești cu mine. Uneori mă mai răsfăț spunând “Micul Cioran”. Sau “Fiul lui Nietzsche”. Dar astea sunt copilării de prost gust de care, firește, numai un BogdanLiviu era capabil.

Cum e românul

“da, si Isus e alt escroc… doar ca nu anost, ci sinistru.” – Andra B. / Cum poate un om să ajungă astfel? Cât putregai să ai în suflet să spui așa ceva? Orice carte despre mizeria umană poate începe cu acest citat. Ea e un caz extrem de vierme cu păr lung, dar întâlnesc adesea acest comportament “superior” – de la toate nulitățile! Există români care cred că le sunt superiori celor despre care vorbesc dacă-i ironizează. Am auzit – spus de către profesori! – “nea Nietzsche”, el, care scosese o teză de doctorat insipidă construită din opiniile altor oameni, el, care n-avusese niciodată un gând și-și adormea studenții și soția, era, din înaltul catedrei lui unde stătea degeaba, deasupra lui Nietzsche, își permitea să vorbească despre Nietzsche ca despre un coleg de bancă prostuț. Nu reușim să ne educăm respectul față de valori oricât am citi, e ceva profund superficial si putred în natura noastră. Îi ironizăm pe cei pe lângă care noi nici nu existăm și ne lăudăm cu ironia pe care-am făcut-o, punând acel joc de cuvinte deasupra întregii opere a unui om care a marcat o epocă, iar ceilalți români îl apreciază pe cel care-a făcut asta – ce comedie sinistră!

“Românul îşi zeflemiseşte propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă.” Nu cunosc vorbă care să descrie mai bine românul. Și, tot citindu-l, observ cât de profund român era și Cioran! Doar că ironiile și autoironiile lui aveau spirit (pe alocuri chiar geniu).

sustine cu 4 lei pe luna:

patreon.com/BogdanLiviu

Friedrich Nietzsche – Ecce Homo

Cuvintele cele mai liniştite sunt cele care aduc furtuna, gândurile care vin pe picioarele uşoare, de porumbel, cârmuiesc lumea. Omul cunoaşterii trebuie nu numai să-şi iubească duşmanii, el trebuie şi să poată să-şi urască prietenii. Nu v-aţi căutat încă pe voi înşivă până acum: şi m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi credincioşii; din cauza asta au atât de puţin preţ toate credinţele. Acum eu vă poruncesc să mă pierdeţi pe mine şi să vă găsiţi pe voi; abia atunci când voi toţi mă veţi fi renegat pe mine, mă voi întoarece eu printre voi… Nu în zadar mi-am îngropat astăzi cel de al patruzeci şi patrulea an, aveam voie să-I îngrop, – ce a fost viaţă în el e mântui!, este nemuritor. Prima carte a Transmutaţiei tuturor Valorilor, Cântecele lui Zarathustra, Amurgul idolilor, încercarea mea de a filosofa cu ciocanul – toate, daruri ale acestui an, chiar al ultimului său trimestru! Cum de nu ar trebui atunci să-i fiu recunoscător vieţii mele întregi! – Şi astfel îmi povestesc acum viaţa.

https://www.youtube.com/watch?v=wDvOjkRdoeQ

Un poet si un profesor – Nietzsche tradus de Mircea Ivanescu si Vasile Musca

Vreau să cumpăr Ecce Homo. La Humanitas, nicio șansă, nu mai e disponibilă. Știam clar că traducerea lui Mircea Ivănescu e ideală. Mă uit totuși la cealaltă versiune, de la Ideea Europeană. Acolo coperta e atât de înfiorătoare că prefer s-o cumpăr în format electronic. Citesc, citesc și ceva nu merge. Expresii forțate, pedante, e traducerea unui om care nu-l simte pe Nietzsche și-l masacrează involuntar – încă din studiul introductiv, vorba lui Nae Ionescu, scris “ca să te evidențiezi pe tine”, am început să am emoții. E traducerea unui om care e atât de rigid, de departe de muzica lui Nietzsche, om care nu poate avea sensibilitatea necesară de a transpune acel ritm în melodia cuvintelor românești. Nu poți să traduci o simfonie cu monotonia știrilor de la ora 5. Trebuie să depășești sfera pedanteriei uscate dacă vrei să te întâlnești cu Nietzsche și să-l îmbraci în limbajul românesc. Dar domnul profesor nu poate trece dincolo de dicționar, e un om care a trăit în definiții și bibliografii, iar acum trebuie să traducă un aer proaspăt de munte. Pentru a face asta trebuie să fii tu însuți capabil de a pluti. Dar domnul profesor e atât de departe de înălțimi, vai, are piciorul atât de greu, calcă atât de apăsat pe traducere! De exemplu, pe domnia sa nu-l irită un “niște”, această vorbă atât de lipsită de pudoare, atât de potrivită însă cancelariei și coridoarelor! De asemenea, domnia sa nu vede diferența dintre “un aer liber și ușor jucăuș” și “aer liber, ușor, însuflețit” – nu simte pulsul, nu simte valsul, pașii ușori, valurile marii din acele virgule, nu se poate odihni la veșnicia unei pauze, d-l Muscă se grăbește să bifeze cartea, să facă o fișă de lectură, să scoată “ideile principale” din “text”, ce departe e dânsul de acel ritm al virgulelor, de serenada literelor… E o declarație de dragoste această carte – pe care d-l Muscă o traduce cu dicționarul, nu cu propria sensibilitate. Rămâne rigid în fața unei șoapte – asta în rarele pagini în care o aude… Citești cu greu, incruntându-te, modificând tu însuți acolo unde literele sângerează și îți cer ajutorul, dar nu poți să mai continui și-nchizi cartea spunând: ce izvor de insensibilitate! Uneori ai impresia că o inimă de google translate i-a tradus cartea. Trec pe lângă d-l Muscă toate subtilitățile, tot ce e mai esențial într-un traducător lui ii e străin. Pentru că traducerea imi pare sub orice critică, literalmente sub orice formă de critică, e o traducere mai prejos de ea însăși, caut disperat o alternativă și descopăr că pe libgen e versiunea din 1999 a lui Ecce Homo și e în traducerea lui Mircea Ivănescu. În versiunea în engleză, în introducerea splendidă a lui ANTHONY M. LUDOVICI., apare spre final: “and artists are the proper judges of artists, not Oxford Dons, like Dr. Schiller”. O, ce bine l-a nimerit pe bietul domn Muscă! Altfel, referitor la prima parte a citatului, e fix același lucru cu traducătorii. Numai artiștii sunt traducători potriviți ai artiștilor. Și-așa poezia nu se poate traduce – măcar un poet va găși o sensibilitate potrivită pentru a transpune mesajul, tonul, ritmul autorului, un poet ne va ajuta să-l simțim pe autor vorbind altă limbă. Ne oferă temperatura lui Nietzsche, candoarea rândurilor sale, m ă r i n i m i a sa – el nu aleargă, are timp, punctele au răbdare cu el. Dar pentru asta traducătorul, dacă e într-adevăr Traducător, trebuie s-ajungă să-l facă pe Nietzsche să vorbească românește, să ajungă la o intimitate atât de puternică încât – de ce n-am spune-o?- să-i vorbească de-a dreptul în românește, să-l audă în română! Există scriitori de care profesorii ar trebui să stea departe. Nietzsche poate să se deschidă spre alte limbi doar dacă-l lași să plutească în propria sa poezie – dar d-l Muscă îl tot sugrumă în definiții și teorii, îl trage de mânecă și-l înghesuie-n note de subsol. Apoi, când am început să citesc traducerea lui Mircea Ivănescu, simțeam cum mă purific. Simțeam că ajunsesem Acasă, că mă trezisem din coșmarul în care-mi vorbea un Nietzsche deformat, grăbit, tocilar, împotmolit și acum sunt iarăși în fața unuia dintre cei mai profunzi poeți pe care i-a dat omenirea, un Om care a inserat frământările viorii în litere… Diferența dintre Mircea Ivănescu și d-l Muscă e fix diferența dintre un poet imens și un profesor fără har dar disciplinat. Poate că numele d-lui Muscă e chiar destinul său? Un om care zboară, bâzâie și nu cântă niciodată? Harnic și fără sensibilitate, d-l Muscă a înțeles din Ecce Homo să facă un studiu introductiv mai mare decât cartea pe care a tradus-o ca pe o lucrare insipidă de disertație. Dacă n-ai fi avut acces la onorabila traducere a lui Mircea Ivănescu și-ti pica in mână Nietzschele d-lui Muscă, ai spune că e un scriitor mediocru, încâlcit, incoerent, care se grăbește cu frazele, nu știe unde vrea să meargă – prin contribuția d-lui Muscă, crezi că-l citești pe Nietzsche si te întâlnești cu tot ce nu e Nietzsche. Așa se-ntamplă când pui o enciclopedie searbădă să traducă nostalgia unor “cântece de gondolieri”… 🥺

patreon.com/bogdanliviu

Patapievici – Scriitori, Destin, cultura romana

Absolut superba conferinta, am pus si pe canalul meu de YouTube un clip din aceasta conferinta. O puteti gasi ori mergand pe youtube la mine pe canal: Bogdan Liviu, ori cautand: “Patapievici despre geniu si scriitori”.
Cel mai mult mi-a placut definitia sa despre “cultura” si ce legatura are ea cu viata (probabil o sa mai pun un clip si legat de acest subiect).
Admirabile si cuvintele sale despre Nietzsche, “Profesorul” sau, Nietzsche, a carui minte “a luat foc”.

La ora actuala, Patapievici e pentru mine cel mai mare intelectual roman. Cel putin ca orator e imens. Il ascult cu drag. Le-am dat mail celor de la tvr sa-mi puna la dispozitie arhiva tvr, as vrea sa ma uit la emisiunile sale: Inapoi la argument. Si cand ma gandesc ca, tanar fiind, il credeam pe Mircea Badea cand ii ironiza pe Patapievici, Liiceanu etc. Of, tinerete si dezinformare! Pe langa Patapievici, Mircea Badea e un suplinitor de vanzator de inghetata.

“Gandirea ajunsa in stadiul de gandire de sine este rugaciune” – imi place la nebunie. Dar Patapievici da citatul din Plotin si spune “in nu stiu ce Eneada”. Acum trebuie sa-l citesc pe Plotin in totalitate pentru a vedea despre ce e vorba. Ceea ce nu e rau.

Patreon.com/BogdanLiviu

Mircea Florian și nemurirea scriitorilor

Jena de la cinci dimineața când îl cauți pe Mircea Florian. Nici măcar ziua nu-l mai caută nimeni. În 1948 i s-a luat postul de profesor universitar, iar după ce Securitatea l-a băgat la pușcărie 8 luni, soția lui, Angela, nu l-a mai recunoscut de soț când s-a întors. Opt luni i-au fost suficiente femeii să-l uite. Cum e să vii din închisoare, după acel coșmar – și să nu ți se mai răspundă la ușă? Dar Mircea Florian nici nu era, vorba lui Papini despre Kant, “omul pentru care poți avea o pasiune”. Ce destin groaznic pentru acest profesor “bun la suflet” (spusele studenților lui) și muncitor, al cărui singur defect a fost că n-avea geniu. Până și Nae Ionescu, “rivalul” său, îi făcea recenzii pozitive la diverse cărți ca “Îndrumare în filosofie” sau “Arta de a suferi”. Ce-o fi făcând apoi, după ce-a ieșit din închisoare și n-a fost recunoscut de soție? Stătea bătrân și singur și scria la “Recesivitatea” lui. Ce idee și asta, să scrii o carte ca “Recesivitatea ca structură a lumii” – două volume cu titlu demn de Schopenhauer. O mie de pagini pe care nu le-a citit nimeni, nici colegii lui. Se gândise la opera sa chiar în pușcărie! Și-a dedicat restul vieții acestei opere – și azi… Am căutat o biografie a acestui om – nu există. Era totuși cineva, unde e acum? Se trezise de mii de ori dimineața și lucra, lucra, lucra ca un obsedat, spera din tot sufletul în utilitatea muncii sale. La ce bun? Dar tocmai asta e, lucra pentru că altfel n-ar fi putut exista, era felul lui de a trăi. Pentru el nu era o muncă, ci o bucurie. N-ar fi fost mai fericit bând șampanie și petrecând cu femeile. Cred că toți filosofii și scriitorii și poeții au acest gând secret că, cumva, operele lor rămân. De-ar ști bieții nenorociți că nimic nu va rămâne, de-ar avea certitudinea asta, toți ar paraliza. Sunt îngrozit de ceilalți când mă gândesc că până și Schopenhauer spera! Își dorea faima, voia să fie popular, avea orgolii, mize mici, omenești, prea omenești. Nu putea dormi știindu-se anonim, îl detesta pe Hegel în primul rând pentru asta. Nietzsche, la fel, deseori vorbește despre cum nu era citit – chiar dacă într-un fel în care voia să pară că nu-i păsa de asta. Dacă un geniu că Schopenhauer, care a mers cel mai departe pe tărâmul lucidității și al neantului (poate Leopardi să-l fi depășit), avea astfel de naivități, ce pretenții să mai ai de la un profesor universitar fără talent? Toți cred într-o nemurire… chiar și Cioran o spune: “acele zile în care vrei să fii cunoscut de toată omenirea, de toate insectele”. De ce oare? Cu ce e mai câștigat Socrate că vorbim despre el după două mii și ceva de ani? Ce contează? Și-n plus, e doar un nume, nici nu te reprezintă. E o alăturare de litere, nu ești TU. Tu nu ești numele tău. Si daca ti s-ar spune numele de tot globul in fiecare secunda dupa ce-ai murit, totul e nul. Orice ai face, TU nu vei rămâne. Vor rămâne frânturi din ține, gânduri, litere – alte cadavre… Și chiar Iisus să fii! Să schimbi calendarul, să modifici timpul, ei și? Nu e suficient. Până și cel care s-a crezut Dumnezeu a murit. Pur și simplu nu există nimic și nu poate exista nimic. Ce umilință! Ne fâstâcim de la o zi la alta sperând în secret că poate, poate… Of, nenorocita certitudine a mormântului! Avem, totuși, mai nou, o alternativă, se poate merge dincolo de mormânt – ne putem consola cu incinerarea…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu


Cititori, gânditori, boală / Nietzsche – Ecce Homo

nvățatul, care nu mai face decât să mai „frunzărească“ prin cărți – filologul cu o rație zilnică modestă de două sute – își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a gândi singur. Dacă nu frunzărește, nu gândește. El răspunde la un stimul (la un gând citit), atunci când gândește, la urmă, nu mai face decât să reacționeze. Învățatul își cheltuie întreaga energie în a spune Da și Nu, în critica a ceea ce deja s-a gândit – el însuși nu mai gândește. La el, instinctul de autoapărare a putrezit; altminteri, s-ar apăra împotriva cărților. Învățatul – un décadent. Asta am văzut-o cu ochii mei: naturi înzestrate, bogate, cu instinctul libertății, după vârsta de treizeci de ani „terminate de lectură“, simple bețe de chibrit, pe care trebuie să le freci, ca să producă scântei – să emită „gânduri“. Dimineața devreme, când se crapă de ziuă, în toată acea prospețime, la răsăritul puterilor tale, să citești o carte – asta numesc eu viciu! (…) Boala mi-a dat totodată dreptul la o totală răsturnare a tuturor obiceiurilor mele; ea mi-a permis, ea mi-a poruncit să uit; ea mi-a dăruit obligația să zac nemișcat, să lenevesc, să aștept și să am răbdare… Dar asta înseamnă să gândesc! Ochii mei au pus capăt, singuri, întregii viermuieli prin cărți, cu alte cuvinte filologiei: eram „izbăvit“ de carte, ani de zile n-am mai citit nimic – cea mai mare binefacere pe care mi-am dăruit-o vreodată! Acel sine de dedesubt de tot, parcă îngropat sub moloz, parcă redus la tăcere de permanenta obligație de a asculta sinele altora (iar asta înseamnă a citi!) s-a trezit încet, timid, ezitant – dar în sfârșit a început să vorbească din nou. Nicicând n-am fost atât de fericit de mine însumi ca în perioada cea mai bolnavă și mai dureroasă a vieții mele!

Susține cu 4 lei pe lună:
Patreon.com/BogdanLiviu

Cutremur în Bucureşti

03:31 – ascultam Ecce Homo, iar tipul care citea, deodată începe să ridice vocea: “I know my fate. There will come a day when my name will recall the memory of something frightful— a crisis the like of which has never been known on earth, the memory of the most profound clash of consciences and the passing of a sentence upon all that has before been believed in, demanded and sanctified. I am not a man, I am dynamite!” Fix atunci începuse să se cutremure patul cu mine. Inițial am crezut că simt puternic rândurile. Dar nu, era cutremur. Tremuram din tot corpul. Am oprit cartea şi-am început cu voce blândă, în gând: “hai, gata, gata, linişteşte-te”. Vorbeam cu Pâmântul de parcă era copilul meu şi îmi mențineam calmul ca să nu se agite şi mai tare. Apoi s-a oprit. Acum regret puțin că n-am murit. Am sentimentul că mi-am ratat moartea. Aici era perfect. N-apucasem nici să mă ratez, muream un tip care promitea. N-a fost să fie! Nu în fiecare zi ai şansa să te omoare Cutremurul ascultându-l pe Nietzsche. Acum pot spune şi eu “îmi cunosc soarta”, o să mor jalnic, la 90 de ani, singur, în mizerie şi ratare, făcând infarct încercând să mă leg la şireturi.