Tag Archives: nietzsche

Nietzsche și scrisul ca terapie

În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,

Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.

(Ecce Homo)

Prințul Mîșkin la Mega Image – Ecce Homo!

Cu o cască ascultam o carte cu alta o auzeam pe vânzătoare. Ştiu pe de rost întrebările aşa că mă înfățişasem înaintea ei arogant, cu acea blazare de campion, de veteran, de om care cumpără de acolo de mult timp. O salut cu acel bun simț pe care-l au legendele pe care le iubeşti că sunt politicoase cu toți oamenii. Îmi pune clasica întrebare: “Doriți pungă?” – răspund cu “da” înainte să termine de pus întrebarea, jenat că m-a subestimat, că mă întreabă ca pe unul care vine prima oară. Apoi, după ce iau punga i r o n i c, privind în jur neglijent, continui să ascult cartea audio – dar deodată o văd că mă priveşte. Panică. Nu înțelegeam ce se întâmplase. Toate produsele fuseseră scanate, erau acum în plasă, urma să apară suma la aparat şi eu să achit. De doi ani avem această rutină, eram într-un soi de căsnicie, iar acum – ceva s-a schimbat. O văd că spusese ceva dar nu auzisem bine. Zic “da, asta e tot”. Mă hazardasem. Credeam c-a spus “atât, da?”, dar de fapt întrebase “cu cardul?”. Avusesem cardul în mână, lângă aparat, aşteptând să apară semnalul să plătesc. Nu mă aşteptam să întrebe. Mai degrabă aş fi spus că m-a întrebat ce zodie sunt decât dacă achit cu cardul având în vedere că eram deja cu cardul lipit de aparat. Avusese geniu, mă umilise. Toți cei din spatele meu chicoteau, murmur în sală, paznicul mă filmează ca să -i arate soției deseară să râdă de mine. Eram ultimul om – mulți şopteau “să-i dea produsele graris, că şi-aşa, săracul!”. Înfrânt, aştept să mă răzbun cu salutul de plecare, să-i dau replica printr-un “mulțumesc” atât de onorabil şi frumos cum nu s-a mai spus în niciun magazin. Aştept să iasă chitanța, mi-o oferă şi lovesc din plin, cu grație divină, cu o voce suavă, de înger: “mulțumesc, o seară bună!” – am simțit cum se varsă în mine un ocean de ridicol. Aveam efectiv soarele în ochi şi spusesem seară bună… Mă-ntorc după o secundă, rectificând “o zi bună!” râzând, de parcă aş fi spus “eu, intenționat… am zis să mai destindem atmosfera!” dar în sufletul meu era un cimitir. Ies cu plasele şi cu capul plecat, simțind forfota, bârfele, b u c u r i a din spatele meu. Unii m-au găsit drăguț, împotmolit – dar aveam dicție, eram îmbrăcat elegant, niciunul n-a spus că sunt oligofren sau tâmpit. Verdictul îmi era favorabil, mă simpatizau chiar dacă fusesem ridicol. Mă gândeam cum ar fi fost să mă strige femeia de la raionul cu cartofi prăjiți: “Bună seara, prinț Mîşkin!”. Mi-ar fi dat lacrimile. De câte ori nu am cumpărat de la ea acei mizerabili cartofi înecați în cel mai otrăvitor ulei? Dar n-a îndrăznit. Mă privea cu duioşie, paralizată, distrusă de catastrofa mea, rugându-se pentru mine, presimțind deja că nu mă va mai vedea. Am plecat umilit şi posomorât, ştiind că de azi înainte nu voi mai putea păşi în acest magazin. Îmi pun şi cealaltă cască şi continui să ascult Ecce Homo…

Sustine cu 4 lei pe lună: Patreon.com/BogdanLiviu

Friedrich Nietzsche – Ecce Homo

Mi-am inceput dimineata cum nu se poate mai bine. Ce pasaj colosal!

“Așa cum m-am obișnuit dintotdeauna – o nevoie extremă de curățenie este natura existenței mele, în condiții de necurățenie pier – înot și fac baie și
mă bălăcesc într-una, în orice element pe deplin transparent și
strălucitor, la fel ca în apă. Asta face ca relațiile cu oamenii să fie,
pentru mine, o încercare nu tocmai minoră a răbdării;
umanitatea mea nu constă în a empatiza cu felul de a fi al
omului, ci de a îndura să empatizez cu el… Umanitatea mea e o
continuă depășire de sine. – Dar am nevoie de singurătate, vreau
să spun, de însănătoșire, de întoarcere la mine, am nevoie să
respir un aer liber, ușor, jucăuș.”

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu