Tag Archives: omenire

Mads Mikkelsen, rol imens. Arctic (2018) – o dezbatere etică. Cum ai fi procedat?

Arctic, povestea unui pilot care trece printr-un accident de elicopter si ramane absolut singur la Polul Nord. Convenabil pentru desfasurarea filmului (intrucat altfel nu stiu cum ar fi putut supravietui), eroului filmului ii ramane elicopterul aproape intreg, unde doarme si unde poate gati. In cautare de ajutoare, gaseste un alt elicopter care si el se prabuseste incercand sa aterizeze pentru a-l salva pe pilotul ramas izolat. Supravietuieste o femeie care se afla in stare grava pe tot parcursul filmului, femeie pe care pilotul o cara cu el pe o sanie, chinuindu-se astfel de doua ori mai mult pentru a supravietui. N-am inteles de ce n-a lasat-o in elicopterul in care traia el, pentru ca apoi dupa ce gasea ajutoare s-o caute si pe ea in acel loc. Bine, sunt si tampit, daca totul ar fi facut asa multe filme s-ar fi terminat in trei minute. Mi-a placut ca intr-un final alege s-o abandoneze pentru a se salva pe el (gandindu-se ca apoi o sa vina dupa ea), dar are un mic accident, cade intr-un soi de pestera si simte si el singuratatea absoluta in care o lasase pe ea. Iese cu greu din acea pestera unde isi prinsese piciorul (isi rupe piciorul pentru a evada de acolo), revine la femeia pe care o abandonase – intre timp femeia isi revine putin, cat sa-l salute in engleza. Salut care activeaza in el o umanitate care incepuse sa se stearga usor usor. Isi cere iertare de la ea si continua s-o care. Scriptul filmului e ingrozitor de simplu, efectiv ce-am spus aici e tot filmul. Insa atingerile lui cand o intalneste prima data si o imbratiseaza, micile gesturi, chinul ingrozitor prin care trece iti da senzatia ca te afli acolo. Mads Mikkelsen joaca impecabil intr-un film la care n-as fi putut sa ma uit daca n-ar fi fost el. Carisma si talentul sau de actor m-au tinut captivat la un film pe care prestatia lui il ridica enorm. E un film monoton, liniar, nu surprinde cu nimic – dar iti da senzatia de a fi acolo, e veridic. E bun si ca subiect de discutie cu prietena, in caz ca-l vedeti cu cineva – in ce moment ar fi fost corect din punct de vedere etic s-o abandoneze? Tu cum ai fi procedat? Arctic este nu numai despre natura care-i e potrivnica omului, dar si despre solidaritatea care se naste, uneori, din situatiile monstruoase pe care natura le provoaca. Solidaritate la care ajungem rar si pe care o mentinem greu – sa nu uitam ca pana si Mads Mikkelsen are momente de dubiu – ba chiar la un moment dat o abandoneaza de-a dreptul – daca natura nu l-ar fi facut sa alunece in acea pestera, daca nu i-ar fi fost SI MAI potrivnica pana si-a rupt piciorul, n-ar fi salvat-o pe femeie. Finalul seamana mult cu Melancholia, cei doi tinandu-se de mana, el continuand sa-i spuna obsesiv “nu esti singura” – e de fapt cheia filmului pentru mine. Doar ca, diferit fata de Melancholia lui Lars von Trier, aici apare, in ultima secunda a filmului, elicopterul care-i va salva.

Un film care te poate plictisi usor daca nu intri adanc in atmosfera lui si nu te identifici cu personajul. Totodata e un film perfect pentru situatia de carantina in care ne aflam cu coronavirus – oare cat de solidari am devenit in momente de criza? Si cum ne-am fi comportat daca in loc de virusul acesta relativ inofensiv ne-am fi confruntat cu o boala incurabila, fatala care ar fi devastat miliarde de oameni? Imi aduc aminte si acum cum s-au imbulzit oamenii la faina, cum se-mpingeau pentru sapun… cati si-ar fi riscat viata sa salveze un strain?

Sustine-ma cu 4 lei pe luna:

patreon.com/BogdanLiviu

Omul care moare singur în casă

Cristina Țopescu murise de trei săptămâni. A fost găsită în stare avansată de putrefacție. Dacă n-ar fi existat vecina, şi acum era moartă în casă şi nu ştia nimeni de ea. Mă obsedează (poate pentru că-mi presimt destinul) omul care moare singur în casă şi nimeni nu află de el. Oricât de împlinit ai fi cu tine însuți, nu poți să trăieşti absolut singur, ai nevoie de cineva care să afle că ai murit. Dacă nu poți trăi pe străzi, unde ți se va observa repede cadavrul, ai nevoie de o legătură cu un om. Un om pe care să nu-l deranjezi, dar cu care să scrii un mesaj o dată pe lună. Un punct, o virgulă, să dai semnalul că eşti viu. 12 virgule pe an – în asta să stea legătura voastră. Iar când nu scrii, el sună la poliție, eşti incinerat etc. Deşi ideal ar fi să vă scrieți virgula o dată la două săptămâni. Poate totuşi n-ai ghinionul să mori la o oră după ce i-ai scris virgula şi acum va aştepta semn iar peste o lună. Oricum, el să fie omul care să se ocupe de moartea ta. Aş putea să inventez un job. Zece mii de oameni care preferă să fie absolut singuri, îmi scriu un punct pe lună. Şi pentru o sumă modică, îi ajut după ce mor. Altfel cum ar decurge? Te-ai însingurat total, nu mai vorbeşti cu nimeni. Mori deodată în casă. Ți se bate la uşă de către un vecin care avea treabă cu tine, dar aia e, crede că-l eviți, sau eşti plecat. Trece o lună, rămâi fără curent, internet. Dar nu trebuie să deschizi uşa. Până acumulezi o datorie la întreținere suficient de mare încât să te şi dea în judecată şi să şi fii evacuat trec doi, trei ani. Abia în trei ani se va afla c-ai murit. Se va sparge uşa şi… nimic. Oare de ce nu s-au scris cărți despre drama omului care e atât de singur şi atât de mort pentru ceilalți încă din viață încât după ce moare cu adevarat nu se simte nici o diferență, nimeni nu află? Un cadavru mizantrop…

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Bătrâna de la gară sau despre Veninul Uman

La gară. Două fete drăguțe în fața mea. Pentru că pierdeam trenul: “hey, nu vă supărați, am şi eu tren la şi 25, mă lăsați vă rog în față dacă aveți tren mai târziu?”
“Sigur, nici o problemă”, îmi spun fetele zâmbind. Apoi urma o bătrână cu fiica ei de vreo 45 de ani. Nu aveam de gând să le cer ajutorul, le văzusem acreala după chip. N-apuc să las bagajul jos şi să aştept la rând că bătrâna, alarmată de succesul meu cu acele fete, îi spune fiicei cu ton îngrijorat: “Să nu-l laşi, mamă! Mai are 5 minute, are timp…” Ce răutate infinită pe chip! Şi cât era de gratuită! Nimeni nu-i ceruse nimic. Era p r e v e n t i v veninoasă. Îmi venea să iau toate biletele gării spre toate direcțiile şi să i le dau ei. Să meargă numai ea cu trenul de azi înainte.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Fericirea de Crăciun

– Poate vă veți supăra, dar mă obosiți… o spun cu drag, sunteți o femeie extraordinară, dar… În general, oamenii fericiți sunt obositori…
– Nu mă supăr deloc, apreciez sinceritatea! Şi de ce sunt obositori oamenii fericiți?
– Pentru că nu sunt fericiți. Se agită şi fac tot ce cred că trebuie să facă un om fericit ca să fie fericit. Nu trăiesc cu adevărat nimic. De fapt, ştiți ce cred? Oamenii fericiți nu sunt nici măcar trişti – da, da, trişti! Acea tristețe autentică, acea rătăcire iremediabilă, abandon şi izolare, când îți vine să plângi pe stradă sau rămâi paralizat cu obrazul pe masă într-un bar în care muzica e vioaie şi toți oamenii râd gălăgios, râd prea tare, de parcă ar ascunde ceva. Atunci simți că parcă toată tristețea lumii s-a aşezat pe obrazul tău şi nu te mai poți mişca. Nu mai poți nici să vrei să te poți mişca, ai vrea doar să te dizolvi într-o lacrimă şi să te scurgi pe masă în berea vărsată de ceilalți în agitația şi graba lor de a fi fericiți. De altfel, mulți dintre cei aşa zişi fericiți ar da orice să poată fi măcar trişti – să fie vii, prezenți în viață, să respire o melancolie autentică. Omul va fi fericit când şi-a acceptat şi asimilat tristețea. Nu poți iubi viața cu adevărat decât după ce i-ai văzut şi experimentat tenebrele. Nu cred decât în fericirea oamenilor care, văzând tot întunericul, erau la un prag de suicid – apoi au luptat din tot sufletul să-şi câştige seninătatea. Doar ei pot fi fericiți – dar nu-i vezi zgomotoşi, nu-i vezi dând sfaturi, îi observi doar din când în când zâmbind discret, privind în jur cu îngăduință. Ei sunt oamenii cărora când le spui că eşti trist te ascultă, nu se grăbesc să-ți dea soluții şi ordine pentru a fi “fericit”. Uitați-vă la masa de alături, observați agitația de pe chipul bietei fete? Vrea atât de mult să convingă, să SE convingă – priviți-o atent, veți observa că vor fi clipe în care oboseala chipului iese la suprafață ca un soare otrăvit printre nori bolnavi. Un om fericit nu depune atâta efort, nu e atât de strident cu energia lui pozitivă! Priviți-o cum le zâmbeşte prietenelor acum, vedeți în ochii ei dorința secretă de a se îneca?
(Femeia încearcă să zâmbească iar, cum făcuse toată seara, dar îi dau lacrimile)
– Nu vă speriați, sunt aici, plângeți fără teamă! Lăsați inima să respire aerul proaspăt al unei trăiri autentice şi nu vă temeți de lacrimi – sunt primul pas către Fericire.


Text scris în dimineața de Crăciun.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu