Tag Archives: rilke

Odata de-am fost… Rilke

Odată de-am fost, numai o singură dată:

pământean dac-am fost, mi-e cu neputință să mă dezic.

(Rilke, A noua elegie duineza)

Iata poezia!

Vedeam ieri o pasare micuta chinuindu-se sa zboare, batea din aripioare parca inecandu-se cu aerul, nestiind sa zboare – si ma gandeam cat ii seman… in fond, sovaia, nu era convinsa ca voia sa-si continue drumul (care drum? stia prea bine ca nu are unul, ca imita celelalte pasari fara convingere, dadea din aripi ca sa nu fie luata-n vizor de ceilalti). Si ma gandeam cum ar fi sa cada pur si simplu deodata. Fara sa aiba vreo boala, sa ii vina ideea de a se opri pur si simplu. O pasare care parca spune: “nu mai pot”, si gravitatia o ajuta sa moara…

Scriitor sau gunoi?

Atâta timp cât scrii în funcție de x sau y – ești la fel de mizerabil ca toți ceilalți. Nu merită să scrie decât cel care are ca busolă propria sa conștiință. Dacă simți din tot sufletul că rândurile tale vin din străfundul sufletului tău – ce mai contează ce cred mama, prietenii sau iubita? Opinia lor e un bonus. Tot globul poate să-ți întoarcă spatele, rândurile tale pot fi ocolite și de Dumnezeu – tu trebuie să fii alături de ele și să spui, în acea singurătate supremă: cred în voi. Sunt copiii tăi sau ești un ticălos. Dacă te fâstâcești, ești moale, ai dubii, cauți confirmări, milogești complimente, ceri păreri și schimbi cursul scrisului tău ca să fii pe placul multora – ești o nulitate și-ar trebui să-ti fie rușine în fiecare zi că-ti bați joc de Cuvânt.

Despre iubire si sufletul pereche

Numai oamenii mărunți îşi caută jumătatea. Pentru omul întreg “celălalt” e un bonus, o bucurie pură, fără legătură cu necesitatea. Un om care “te vede”, care îți simte cuvintele, imaginile, tonul, om cu care rezonezi şi alături de care îți place să experimentezi viața, să te bucuri de ea (aşa cum o făceai şi înainte ca el să apară). Nevoiaşul, în schimb, nu poate iubi, e subjugat de dependența de celălalt. Iubirea e antonimul posesivității şi dependenței. Ea respiră încredere şi libertate – ambele în mod absolut. Evoluați împreună şi totuşi separat, fiecare culege pe măsura lui din experiența cu celălalt şi-şi îmbogățeşte individualitatea. Când nu mai poți gândi decât în “noi”, iubirea a plecat. I-a luat locul dependența, asfixierea şi patologia. De aici şi expresia aceea atât de tristă, după cinci ani de relație: “a te pierde în celălalt” – a nu mai fi tu (ce dramă!), odată eul pierdut, cum să mai iubeşti? Apoi teama de singurătate care apare la cei care au rămas fără ei înşişi. În tot acel timp ai devenit “noi” – a fi iarăşi “eu”, implică o moarte. Nu eşti sigur că mai există un Eu în care să poți trăi după ce moare Noi. Îți aminteşti vag de tine însuți, erai în armonie singur, iar acum singurătatea îți pare insuportabilă, te târăşti pe străzi şi totul e lipsit de culoare, de sens, ai în tine un gol care te doare şi te copleşeşte, simți că e mai bine să nu mai exişti deloc decât să exişti fără celălalt, nu mai ştii să respiri singur – dovadă clară te-ai pierdut, că eul tău e în comă. Probabil cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva a fost: “mi-am recâştigat autonomia”. Niciodată n-o să-mi iert faptul că şi-a pierdut-o. E un minus de iubire a nu îi proteja singurătatea celuilalt. Nu mai vorbesc de cazurile de coşmar în care celălalt nu e decât o extensie a eului tău şi după ce-l modelezi te iubeşti pe tine în el. De altfel Rilke o spune cel mai frumos:
“Love consists of this: two solitudes that meet, protect and greet each other.”

________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu