Numai oamenii mărunți îşi caută jumătatea. Pentru omul întreg “celălalt” e un bonus, o bucurie pură, fără legătură cu necesitatea. Un om care “te vede”, care îți simte cuvintele, imaginile, tonul, om cu care rezonezi şi alături de care îți place să experimentezi viața, să te bucuri de ea (aşa cum o făceai şi înainte ca el să apară). Nevoiaşul, în schimb, nu poate iubi, e subjugat de dependența de celălalt. Iubirea e antonimul posesivității şi dependenței. Ea respiră încredere şi libertate – ambele în mod absolut. Evoluați împreună şi totuşi separat, fiecare culege pe măsura lui din experiența cu celălalt şi-şi îmbogățeşte individualitatea. Când nu mai poți gândi decât în “noi”, iubirea a plecat. I-a luat locul dependența, asfixierea şi patologia. De aici şi expresia aceea atât de tristă, după cinci ani de relație: “a te pierde în celălalt” – a nu mai fi tu (ce dramă!), odată eul pierdut, cum să mai iubeşti? Apoi teama de singurătate care apare la cei care au rămas fără ei înşişi. În tot acel timp ai devenit “noi” – a fi iarăşi “eu”, implică o moarte. Nu eşti sigur că mai există un Eu în care să poți trăi după ce moare Noi. Îți aminteşti vag de tine însuți, erai în armonie singur, iar acum singurătatea îți pare insuportabilă, te târăşti pe străzi şi totul e lipsit de culoare, de sens, ai în tine un gol care te doare şi te copleşeşte, simți că e mai bine să nu mai exişti deloc decât să exişti fără celălalt, nu mai ştii să respiri singur – dovadă clară te-ai pierdut, că eul tău e în comă. Probabil cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva a fost: “mi-am recâştigat autonomia”. Niciodată n-o să-mi iert faptul că şi-a pierdut-o. E un minus de iubire a nu îi proteja singurătatea celuilalt. Nu mai vorbesc de cazurile de coşmar în care celălalt nu e decât o extensie a eului tău şi după ce-l modelezi te iubeşti pe tine în el. De altfel Rilke o spune cel mai frumos:
“Love consists of this: two solitudes that meet, protect and greet each other.”

________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu