Tag Archives: roman

Cum e românul

“da, si Isus e alt escroc… doar ca nu anost, ci sinistru.” – Andra B. / Cum poate un om să ajungă astfel? Cât putregai să ai în suflet să spui așa ceva? Orice carte despre mizeria umană poate începe cu acest citat. Ea e un caz extrem de vierme cu păr lung, dar întâlnesc adesea acest comportament “superior” – de la toate nulitățile! Există români care cred că le sunt superiori celor despre care vorbesc dacă-i ironizează. Am auzit – spus de către profesori! – “nea Nietzsche”, el, care scosese o teză de doctorat insipidă construită din opiniile altor oameni, el, care n-avusese niciodată un gând și-și adormea studenții și soția, era, din înaltul catedrei lui unde stătea degeaba, deasupra lui Nietzsche, își permitea să vorbească despre Nietzsche ca despre un coleg de bancă prostuț. Nu reușim să ne educăm respectul față de valori oricât am citi, e ceva profund superficial si putred în natura noastră. Îi ironizăm pe cei pe lângă care noi nici nu existăm și ne lăudăm cu ironia pe care-am făcut-o, punând acel joc de cuvinte deasupra întregii opere a unui om care a marcat o epocă, iar ceilalți români îl apreciază pe cel care-a făcut asta – ce comedie sinistră!

“Românul îşi zeflemiseşte propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă.” Nu cunosc vorbă care să descrie mai bine românul. Și, tot citindu-l, observ cât de profund român era și Cioran! Doar că ironiile și autoironiile lui aveau spirit (pe alocuri chiar geniu).

sustine cu 4 lei pe luna:

patreon.com/BogdanLiviu

Asta e!

Mă uit așa la cei care mai citiți prostiile mele și vă mai fac să râdeti din când în când. Vă sunt drag unora, alții mă considerați (justificat, de altfel) o nulitate arogantă. Poate unii sunteți oameni buni, cu umor. Sper să fiți! Nu-mi convine ideea că nu aveți umor și totuși râdeti la ce scriu, ar însemna că nici eu nu am umor. Mă uitam la notificări și vedeam diverse nume și mă gândeam așa la voi, la soarta voastră. Zic, ce se va alege de oamenii aceștia, cati vor fi incinerati, cati vor sfarsi in sicriu? Fiecare cu destinul lui. Poate unii veti fi rapiti, nimeni nu va va gasi cadavrul. Unii poate veți face accident chiar azi. Unul din voi s-a oprit din citit acum, s-a supărat pe mine că i-am dat acest gând –  și așa e ipohondru și obsedat să nu pățească ceva. Are conștiința misiunii sale; deși nu face nimic cu viața lui, simte ca e esențial să rămână în viață cu orice preț, dar n-ar putea spune de ce. A citit totuși până aici, i-a plăcut c-am vorbit de el. Oricum ar fi, în cel mai bun caz, vom muri toți peste câteva decenii. Ne-am strâns aici la un text, radem, e frumos afară, ne entuziasmam puțin. Poate vom ieși prin parc? E o vreme splendidă! Ah, iată-ne iubind viața pentru o clipă! Nu va dura mult, vom reveni la moleșeală și incapacitatea de a trăi, vom pierde iarăși timpul cu glume facile ca și când viața e ceva banal, ne plictisim în ea și avem aerul că suntem nemuritori.  Dar și dacă îl pierdem, și dacă nu, asta nu ne schimbă destinul cu nimic. Suntem condamnați orice am face. Oare ce faceți acum? Unul mănâncă, altul dansează, unul se masturba, un om citea dezbrăcat ce-am scris. S-a rușinat acum, s-a îmbrăcat. De ce te rușinezi? Cine va mai ști că citeai dezbrăcat un text al unui străîn? Crezi că peste trei milenii se va vorbi despre ține: “Era un tip prin 2020 care, să vezi fază, era genial omul, se dezbrăca și citea postările străinilor pe facebook. Era un ritual. Nimeni nu-i știe numele dar toți vorbesc de el. Se zice că Iisus îl invidia, e cel mai mare om pe care l-a dat umanitatea.” Speri puțin, așa-i? Crezi că vei fi într-adevăr acel om, nu-i așa? Nu îți explici de ce, nu ai nicio calitate, celorlalți le spui că ești mediocru, că toți îți sunt superiori – dar în sinea ta singurul tău rival e Iisus, nu te compari decât cu Dumnezeu, nu-i așa? E okay, nu râde nimeni de tine. Credem ce dorim, facem și noi ce putem, ne petrecem și noi timpul cum putem până să devenim cadavre. Mă simt apropiat de voi prin soarta noastră comună. Dacă nu mai muream toți – dacă măcar unul din voi ar fi fost nemuritor (și toți credeți în secret că voi veți scăpa, că nu veți avea soarta tuturor oamenilor care-au murit până la voi, va faceți că nu vedeți câte miliarde de oameni au murit până la voi ca sa para ca exista sanse reale sa evitati neantul), probabil că nu mai eram apropiați. Ce frumos e, nu-i așa? Să știi că vei muri în practic câteva clipe și să te simți apropiat de ceilalți, să le simți de acum praful care vor deveni și care tu însuți vei fi. Cândva, ne vom contopi in nimic, prieteni. Va iubesc! Nu e adevărat, nu va iubesc. Așa e omul, se entuziasmează. Așa faceți și voi când va place o metaforă pe care o considerați de fapt a voastră, veniți repede cu: “omule, ești genial!” Va iubiți pe voi in mine, am spus ceva ce voiați să spuneți voi, altfel, nu dați doi bani pe mine. Eu doar am avut norocul sa ghicesc un gand de-al vostru pe care voi il premiati complimentandu-ma. Și chiar când spuneți “genial”, știți prea bine că e ridicol, știți că nu sunt. O spuneți așa, avântați, prinși de un elan de moment. Eu continui apoi să scriu alt text, va apare in feed și-ncepeti să-l citiți, dar acum deja aveți așteptări, vreți să va placă la fel de mult “ca atunci”, vreți să fiu “genial” adică pe placul vostru – asta e geniul, nu? Geniul e să scriu chestii care să va placă vouă enorm, dar nu se mai întâmplă așa. Nu va mai place, sesizați la mijlocul textului că vreți să va uitați la un serial, nu aveți chef de ce scriu deși ați vrea să aveți chef. Totuși, nu uitați că v-am făcut să râdeti cândva, așa că dați like la postare dezamăgiți. Nu inimă, ci like. Unul rece, impersonal si politicos.  E felul vostru elegant de a îmi spune adio. Și când te gândești că eram o familie acum o oră și eram genial și va imaginați având într-un fel un contact cu mine până când vom muri! “Ești primul om pe care-l citesc când întru pe internet” îmi spui, dar când cer patru lei pe lună să mă susții dacă-ti plac textele, nu mi-i dai. O apa plata la jumate! Consideri ca n-o merit, e prea mult. “Oricum e gratis – și hai să fim serioși că nu scrie atât de bine.” Deja sunt o mediocritate, deja voi sunteți marinimosi că mă citiți. Acum nu mai contez. Poate, cine știe, peste cinci, șase luni, când va veți plictisi crunt, mai veniți aici pe pagină să vedeți “ce-a mai zis ăla”. De la geniu la “ăla”! Ce efemere, ce inutile sunt și complimentele și insultele. Dacă toți ați spune că sunt ultimul om, s-ar schimba ceva? Uite, eu o spun: toti pana la unul, sunteti oameni de nimic! Noi nu suntem inca oameni, prieteni, si nici nu vom mai putea fi! Vom muri neoameni! Unii dintre voi insa simt c-ar fi putut fi oameni, intuiesc cam ce inseamna asta si regreta ca si-au trait viata atat de superficial. Da, unii dintre voi ati fi putut fi Oameni… Ei, nu-i nicio drama. Moartea ne va face sa uitam toate infrangerile! Apoi voi spuneti: “e adevarat, suntem nulitati, dar tu esti si mai nul decat noi!” Sunt imense sansele sa aveti dreptate. Dar ce conteaza? Nu ne putem certa, ne e imposibil! Si daca va iubeam ne-am fi putut certa. Dar ca sa iubesti trebuie sa existi, sa poti tipa, sa te agiti, sa c r e z i! Până la urmă, ce spuneți voi despre mine are legătură cu voi mai mult decât cu mine. Eu, de fapt, nu exist, sunt propria voastră creație, voi citiți și îmi spuneți cum sunt. Eu nu exist prin mine însumi. Eu sunt acest șir de cuvinte impotmolite. Sunt o insuficiență căreia voi ii dați aromă de absolut prin imaginația voastră, prin aproximarile voastre, prin interpretarile voastre gresite asupra a ce scriu. Nimeni nu  citeste textul asa cum l-am scris – nici macar eu!  Cat suntem de izolati pe lume! Scriu aici si sunt singur, singur, singur. La fel si voi. Mereu va fi asa. Mereu veti citi singuri, mereu veti scrie propriile carti, citindu-i pe altii. Nu aveti contact cu nimeni, de fapt. E calatoria voastra cu voi insiva. Eu sunt o pista pe care alergati… O pista, ce-i drept, potrivita pentru ritmul vostru, o pista care se pliaza pe structura voastra interioara. Ma calcati in picioare si eu va sunt recunoscator… Dar ati observat ca cel care a castigat o cursa, multumeste tuturor, dar niciodata pistei? Nici nu e nevoie sa multumiti, important e ca ati alergat alaturi de mine. In fond, voi oferiți viață literelor mele moarte. Și totuși, deși e atât de frumos că experimentăm asta, tot vom muri. Asta e! Ah, ador aceasta intelepciune, nu regret ca sunt roman numai pentru acest “asta e!” Nimeni nu-l poate spune ca noi. Sa ne bucuram din suflet. Asta e, asta e, asta e! Pana la lacrimi sa repetam. ASTA E! Asa a fost sa fie, asta e! Măcar am trăit împreună, o clipă, cândva, într-o după-amiază de care nimeni nu-și va mai aduce aminte niciodată.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe lună:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Fericirea de Crăciun

– Poate vă veți supăra, dar mă obosiți… o spun cu drag, sunteți o femeie extraordinară, dar… În general, oamenii fericiți sunt obositori…
– Nu mă supăr deloc, apreciez sinceritatea! Şi de ce sunt obositori oamenii fericiți?
– Pentru că nu sunt fericiți. Se agită şi fac tot ce cred că trebuie să facă un om fericit ca să fie fericit. Nu trăiesc cu adevărat nimic. De fapt, ştiți ce cred? Oamenii fericiți nu sunt nici măcar trişti – da, da, trişti! Acea tristețe autentică, acea rătăcire iremediabilă, abandon şi izolare, când îți vine să plângi pe stradă sau rămâi paralizat cu obrazul pe masă într-un bar în care muzica e vioaie şi toți oamenii râd gălăgios, râd prea tare, de parcă ar ascunde ceva. Atunci simți că parcă toată tristețea lumii s-a aşezat pe obrazul tău şi nu te mai poți mişca. Nu mai poți nici să vrei să te poți mişca, ai vrea doar să te dizolvi într-o lacrimă şi să te scurgi pe masă în berea vărsată de ceilalți în agitația şi graba lor de a fi fericiți. De altfel, mulți dintre cei aşa zişi fericiți ar da orice să poată fi măcar trişti – să fie vii, prezenți în viață, să respire o melancolie autentică. Omul va fi fericit când şi-a acceptat şi asimilat tristețea. Nu poți iubi viața cu adevărat decât după ce i-ai văzut şi experimentat tenebrele. Nu cred decât în fericirea oamenilor care, văzând tot întunericul, erau la un prag de suicid – apoi au luptat din tot sufletul să-şi câştige seninătatea. Doar ei pot fi fericiți – dar nu-i vezi zgomotoşi, nu-i vezi dând sfaturi, îi observi doar din când în când zâmbind discret, privind în jur cu îngăduință. Ei sunt oamenii cărora când le spui că eşti trist te ascultă, nu se grăbesc să-ți dea soluții şi ordine pentru a fi “fericit”. Uitați-vă la masa de alături, observați agitația de pe chipul bietei fete? Vrea atât de mult să convingă, să SE convingă – priviți-o atent, veți observa că vor fi clipe în care oboseala chipului iese la suprafață ca un soare otrăvit printre nori bolnavi. Un om fericit nu depune atâta efort, nu e atât de strident cu energia lui pozitivă! Priviți-o cum le zâmbeşte prietenelor acum, vedeți în ochii ei dorința secretă de a se îneca?
(Femeia încearcă să zâmbească iar, cum făcuse toată seara, dar îi dau lacrimile)
– Nu vă speriați, sunt aici, plângeți fără teamă! Lăsați inima să respire aerul proaspăt al unei trăiri autentice şi nu vă temeți de lacrimi – sunt primul pas către Fericire.


Text scris în dimineața de Crăciun.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Exerciții de admirație

Ador oamenii cu un ridicat simț al ridicolului, care se tem de tot ce e siropos, libidinos, care caută cel mai rafinat compliment temându-se să nu fie prea “prețios”, bombastic, să sune fals, să-l stânjenească pe celălalt, care încearcă să redea entuziasmul ambalat în sinceritate şi grație, care exploatează un detaliu infim, care merg în zone marginale, pustii, pe o plajă nelocuită pentru a îți comunica Totul, care se tem de expresiile universale şi goale, care încearcă pe cât posibil să insufle un aer proaspăt admirațiilor, aerul curat al unei ploi de primăvară. Dar e din ce în ce mai greu când cuvintele s-au uzat atât de mult, când totul parcă e spus maşinal, vulgar, cu interese obscure, când exagerările au devenit standard iar semnul exlamării e uz casnic şi “genial” numim pe oricine care poate clipi. Nimic mai greu decât să faci un compliment simplu, natural, fără zorzoane, dar în acelaşi timp să nu fie insipid şi lipsit de imaginație. Să combini imaginația cu sinceritatea, naturalețea cu entuziasmul, să fii avântat dar fără emfază – iată rafinamentul unui compliment, acest parfum divin pe cale de dispariție azi – aroma sa încă mai vibrează, încă e resimțită de marii sensibili ai veacului.

Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Samuel Beckett sau despre Omul Nobil

Interesant cum toți oamenii din jurul lui Beckett erau oameni de nimic pe care el îi ajuta mereu. Oameni care roiau în jurul lui după ce prinsese notorietate și-l exploatau, se agățau de el dintr-un motiv sau altul. De ce continua oare să fie alături de ei un om care își putea accepta perfect singurătatea, care chiar avea nevoie de ea? Un om care ar fi produs poate mai mult fără prezența acelor nulități care-l înconjurau și-i risipeau timpul? Ce-l lega oare de ei, de ratarea, de frustrările, traumele, de necazurile lor? Se știa manipulat, și totuși, lăsa de la el. Să ai toate evidențele că oameni la care ai ținut cândva sunt niște gunoaie, și totuși să admiri acel ceva din profunzimea lor, să continui să le fii alături – ce lecție! Iată ce înseamnă să fii un Om. Sunt convins că și dacă ar fi rupt cu acei prieteni, tot le-ar fi admirat ce admira în ei și când erau prieteni. Nu devii gunoi față de un om pentru că din diverse motive nu mai ești prieten cu el. Continui să apreciezi ce apreciai a u t e n t i c în el și când erați prieteni. Aderența la valori rămâne aceeași, indiferent de circumstanțe. Altfel, n-ai apreciat nimic, niciodată, în celălalt. Îți vedeai doar interesul. Și-mi amintesc observația atât de frumoasă a lui Cioran (un mare barfitor, orgolios fără pereche, ins care rareori apreciază fără ironie): “Minunată seară petrecută cu Sam și Suzanne. Dacă adjectivul nobil are un sens, atunci e făcut pentru el.” Alteori, în altă notă de jurnal: “Sam este singurul contemporan de o incurabilă noblețe” Și altă notă: “…când, deodată, ridic capul și-l zăresc pe Beckett, acest om extraordinar a cărui prezență este extrem de benefică”. Mă bucur atât de mult c-acest om nobil a luat Premiul Nobel. Cred totuși că ajunsese să simtă atât de puternic Oribilul, încât era incapabil să mai facă rău. Vedea atât de clar neantul, încât era paralizat, era condamnat să fie nobil. În fața tragediei suferințelor omenești, insuportabilului destin uman, cu ce mai poți răspunde, afară de noblețe, bunătate și îngăduință? Omul care merge cel mai departe în tenebrele vieții, dacă nu se sinucide, se-ntoarce (printr-un efort constant) la suprafața vieții, la legăturile cu oamenii, având necontenit în el o lumină supraomenească, sau atât de profund omenească încât puțini, prin comparație, mai pot fi numiți oameni. Dac-am conștientiza cu toții, profund, ce soartă monstruoasă avem, am fi cuprinși de o solidaritate ireală, preferând să ne sinucidem sărind pe fereastră decât să bârfim pe cineva.

________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar ▶️ patreon.com/bogdanliviu