Tag Archives: saracie

Blaise Pascal și iubirea de sărăcie / Despre sfinţi si vanitate

A avut dintotdeauna o atât de mare iubire pentru sărăcie încât aceasta era continuu prezentă în mintea lui (…) iubirea pentru această virtute spori mult spre sfârşitul vieţii; nu-i puteam aduce o mulţumire mai mare decât să-i povestesc despre ea şi să ascult tot ceea ce avea el să ne spună în privinţa ei. N-a refuzat niciodată să dea de pomană cuiva, cu toate că nu era nici el prea bogat, iar cheltuielile pe care era obligat să le facă din pricina bolillor sale îi întreceau venitul. Nu dădea niciodată decât lipsindu-se pe el. Dar, dacă încercam să-i atragem atenţia, în special când făcea o donaţie prea mare, se necăjea şi ne spunea: “Am remarcat un lucru şi anume că oricât de sărac ai fi, tot laşi ceva în urmă după ce mori”. Depăşea uneori măsura, obligat fiind apoi săse îndatoreze ca să poată trăi şi să ia bani cu împrumut pentru că dădea săracilor tot ce avea; nu recurgea la prieteni, căci una din maximele sale era să nu ceară niciodată nimic pentru nevoile lui, de teamă să nu inoportuneze pe ceilalţi şi pe ai săi.

(Blaise Pascal, Cugetari)

“teama de a nu-i inoportuna pe ceilalti” – ce bine il inteleg! In doua decenii de existenta nu m-am plans nimanui, desi am ascultat problemele tuturor. Tot ce-a venit dinspre mine spre ceilalti au fost glume, din dorinta de a le oferi bucurie.

La Rochefoucauld l-ar numi un mare orgolios – stiuta fiind vanitatea oamenilor Darnici, extrem de darnici. Dar nu e oare si un cinism acesta? Oare chiar sa nu existe oameni buni? In spatele fiecarui gest de Om sa stea ascunsa o mizerie? Mi-ar placea atat de mult ca geniul lui Pascal sa se fi intalnit cu o bunatate nemasurata. Nimic mai placut decat un mare spirit (unul dintre cele mari ale omenirii) sa aiba amestecate in el geniul cu bunatatea. Atat de rari oamenii inteligenti si buni…vedem mai mereu oameni care-au citit cate ceva si sunt aroganti, marunti, tocilari, obtuzi, veninosi, r e s e n t i m e n t a r i, care se folosesc de cunostintele acumulate din carti, de vocabularul de acolo, pentru a manipula si a-s ivedea interesul. Iata un om mai inteligent decat toti intelectualii la un loc, care era si de o bunatate infinita.

Ma obsedeaza insa acel “oricat de sarac ai fi, tot lasi ceva in urma dupa ce mori” – la ce sa se fi referit? Ceva ce a realizat la sfarsitul vietii… Poate se refera la faptul ca oricat de sarac crezi ca esti tot ai ceva, un leu, o haina pe tine, atunci cand mori? Nu poti sa nu ai realmente nimic, sa fii dezbracat si sa nu ai nimic? Habar nu am, dar ma atrage enorm aceasta expresie, chiar daca nu am nici cea mai mica idee la ce se refera. Ah, cat as vrea sa am aceeasi realizare – iubirea lui fata de saracie o impartasesc total, la fel si darnicia pana la absurd, cand te lasi pe tine pentru celalalt, am facut si asta – insa cred ca ne desparte orgoliul, fara-ndoiala ca e o voluptate divina in a oferi, in a te sacrifica.

O inteleg atat de bine pe Simone Weil care-l invidia pe Iisus pentru suferintele sale!

Imi plac toti oamenii care au orgoliul de a suferi pentru ceilalti pana la dementa. De a se sacrifica fara rezerve, de a trai cum e ideal pentru celalalt. N-am nici o indoiala ca cei mai mari orgoliosi au fost sfintii si martirii (care, toti pana la unul, se detestau si se considerau ultimii oameni, tocmai pentru ca se raportau mereu la Dumnezeu, tindeau sa fie Dumnezeu si vedeau cat sunt de departe). Pe de alta parte, de ce sa mai traiesti daca nici macar nu visezi sa ajungi un om cu un univers launtric extraordinar?

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Amintiri din copilărie

Când eram în Craiova, prin 2007 gluma anului era să te întrebe cineva: “eşti şmecher sau eşti ştecher?” Se râdea în unanimitate şi deşi era repetată de 9 luni avea acelaşi efect. Toate fetele cartierului aveau postere cu cel care a făcut oraşul să râdă. Sute de mii de oameni îi scandau numele fostului anonim care a făcut rima ştecher-şmecher scuipând semințe pe bancă la trei dimineața. Întrebătorul era ovaționat şi i se oferea o țigară în semn de admirație. A ți se oferi o țigară era ceva colosal, un gest sacru, pios, pentru că cel care oferea doar una mai avea – de fapt, doar una avea mereu – şi aia luată de la alții, pe când făcuse gluma de a trage fesul pe cap unui ins şi a-i spune: “în America e noapte”.
Când mă gândesc cu ce oameni am copilărit, e un miracol că pot să merg şi să respir în acelaşi timp. Cred că şi azi dacă mă duc pe acolo şi spun gluma cu ştecherul agăț două-trei tipe de liceu şi primesc aplauzele a doi-trei “tovarăşi”, adică inşi care nu ştiu să scrie şi să citească dar ştiu să decodeze bancomate. Dacă nu era internetul şi azi eram pe bancă în “haine originale” şi ne uitam după femei spunând: “mamă, ce bucată”. Trăiam, respiram în bucăți. Ce nu era bucată nu conta. Eram, în fond, o gaşcă de măcelari nefutuți. Mai colora discuția câte un vizionar cu “aş fute ceva”, spus cu inocența cu care se spune: “aş mânca ceva dulce”. Apoi un altul (cel care, culmea ironiei, părea că e cel mai odihnit dintre noi) ridica standardul discuției: “eu nici n-am dormit ieri de la cât sex am făcut” – nimeni nu-l credea dar toți cereau detalii. E haios totuşi c-a trecut peste un deceniu şi la rădăcină tot aşa am rămas, 23 de ore excitat şi o oră melancolic. Am doar un vocabular mai elevat, dar în esență tot ştecher sunt.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu