Cred ca 10 ani sunt. Cat a putut sa ma prinda aceasta nenorocire de Facebook. Ideea ca poti “publica” pe loc un gand – cum puteam sa-i rezist? Sunt omul confesiunii. Ma plictisesc daca “lucrez” la un text, nu-mi mai pare autentic, am nevoie de reactia omului, sa stiu ca il priveste, ca ceea ce scriu are viata, sau ca eu insumi scriu “la cald”. Cum pot oare unii sa scrie cu program? Pe de alta parte, tocmai asta inseamna sa fii scriitor. Sa te asezi la masa ca la serviciu. Eu scriam sub impuls. Uneori alergam spre casa ca sa fie cat mai proaspete imaginile patite cu te miri ce cersetor… voiam, eram si sunt obsedat, de a fi cumva portavocea vietii, a clipei, sa fiu purtatorul de cuvant al existentei… Cat neant e in literatura! Cate portrete false, cat zorzon si emfaza… Daca a scrie are un sens, pentru mine, tocmai asta e. A reda intocmai o senzatie, a te intalni cu cititorul in chiar sentimentul lui! Sa aiba acel sentiment de: “ah, fix asa simteam si eu, dar nu stiam cum sa explic…”. Unii spun: “nici eu n-o puteam spune mai bine!” – fara pic de aroganta, dimpotriva, e uluit ca, desi traia acea emotie, i-ai descris mai bine propria traire decat ar fi putut-o face el.
As fi vrut sa primesc cateva cifre, cate stari le-am oferit oamenilor oare? Mii de zambete, rasete, prin micile mele clovnerii si izmeneli in cuvinte. Insa cadrul pe Facebook e obositor, galagios, simteam nevoia de a avea mica mea gradina in care sa-mi astern gandurile. Nu stiu cat rau mi-a facut Facebook in toti acesti ani – pentru ca e imposibil sa nu-si fi pus amprenta pe mine acele aprecieri constante de-a lungul anilor. Am primit la “esti genial” pana m-am saturat. Am fost un rasfatat al complimentelor – norocul meu e ca nu sunt chiar atat de mediocru incat sa nu stiu ca sunt o nulitate absoluta raprotandu-ma la oamenii pe care eu ii iubesc si cu care ma compar in ceea ce priveste scrisul.
Initial scriam ca sa cuceresc fete. Imi placea ca eram admirat, ca imaginatia mea avea ecou in ceilalti. Tocmai de aceea il cert pe un amic (A. N.), cand il vad ca foloseste un jargon imbacsit (cu care eram prea familair si eu cand eram de varsta lui). Ideea ca vocabularul e profunzime, ca trebuie sa scrii inzorzonat pentru a fi stralucitor, e poate cea mai sinistra idee care m-a posedat cand eram mic. De aceea urasc tot ce e pompos si afectat astazi. Ma urasc pe mine de atunci. Eram un tip insalubru. Azi mi-e greata de orice forma de epatare – si scriitorii sunt campioni la fastaceala. Totodata sunt inca obsedat de ritm, de armonia cuvintelor – nu stiu gramatica, insa sunt intr-o relatie de iubire cu cuvintele. Stiu ca se scrie asa si nu altfel un cuvant, ca asa simt. Daca maine ma vor abandona si nu le mai simt, nu voi mai scrie corect. Sunt, in fond, un analfabet cu inspiratie…
In tot acest deceniu de Facebook, niciodata n-am stat la un text mai mult de 30 de minute sa zic. Tocmai pentru ca voiam sa fie cat mai viu textul. Dar asta mi-a si antrenat superficialitatea. Stiam prea bine ca daca as mai sta inca 30 de minute la el as putea sa-l aduc la macar 50% din potential. Dar voiam asa, il preferam impiedicat dar mai viu.
Un alt rol important in toata activitatea pe Facebook au fost aprecierile. Initial cand nu primeam aprecieri imediat, stergeam postarile. Le lasam in functie de cat de bine erau apreciate – nimic mai scandalos. Apoi, mi se pusese pata, nu stiu de ce. “Sa scriu ce imi vine-n cap”. Orice. Si aveam uneori 15 postari in 30 de minute. La doua-trei minute stergeam si scriam alta, imi dadeam provocari. Imi placea ideea c-am adus ceva in univers, spontan, c-a fost citit de 1-2 oameni, apoi dupa 3 minute il spulberam, n-avea sa mai existe niciodata.
Regret c-am stat mult prea mult pe aceasta retea de socializare. Mi-e groaza sa ma gandesc cate ore am pierdut. Probabil un intreg an din cei zece a fost ingropat acolo. Un an din viata trait secunda de secunda pe Facebook. Vorbind in privat, privind clipuri si alte nimicuri, in fond. Pe de alta parte, pe toti oamenii care au insemnat ceva pentru mine, i-am intalnit prin Facebook. E o ustensila perfecta pentru a intalni oameni cu gusturi similare. Si nu de aia scriam oare? Nu de asta exagerez de multe ori? O chemi pe partenera de viata (care cred ca nu exista), mergi in zone pe care doar Ea le poate capta. In primul si in primul rand, postam (e bine zis postam, caci acela nu e scris, chiar daca am avut randuri chiar mai bune decat ale scriitorilor pe care eu ii divinizez), postam pentru ca eram – si sunt – extrem, extrem de singur. Fiecare text avea ca eticheta: vrei sa fim prieteni sau vrei sa fii sotia mea.
Voi reveni poate la aceasta experienta, momentan sunt foarte obosit. Insa ce predomina, imedat dupa ce am ales sa parasesc FAcebook, e un imens sentiment de eliberare si constiinta faptului ca voi intra, in sfarsit, in posesia unor ore pe care le pot folosi stand in compania unor mari scriitori. Memele pentru mine nu mai au niciun efect, ma oboseste ideea de mema. Exista poze care inca ma fac sa rad, insa faptul ca se abuzeaza intr-un asemenea hal cu ele ma oboseste. Vreau sa ma distantez de toata acea zona. Tu si cei doi trei oameni care ma vor citi pe-aici sper sa ma intelegeti, chiar daca poate va e greu sa intrati pe site si va eram la-ndemana s-apara textul in feed. Nu mai puteam continua asa, pierdeam mult prea mult timp.
Am luat o decizie buna, sunt mai aproape de cel care vreau sa fiu prin ea. Si asta-i tot ce conteaza. Iti multumesc si tie ca esti aici alaturi de mine si chiar daca nu-timai apar in news feed dai totusi click pe sie sa vezi ce-am mai mazgalit. Sper sa-ti fie de folos ce voi scrie. Pe YouTube si pe site o sa mai stau. Iar instagram contact minim, doar postez o poza. Voi pandi oricum de pe aplicatia (pe care ti- orecomand) Quality Time pe android, iti arata cat timop petreci cu fiecare aplicatie. La mine Facebook era pe primul loc in aproape orice zi. Acum am sentiment de eliberare, constiinta faptului ca am facut deja primul pas spre a fi in total control asupra timpului meu.