Tag Archives: scriitor

Pauza de Facebook. Dupa 10 ani.

Cred ca 10 ani sunt. Cat a putut sa ma prinda aceasta nenorocire de Facebook. Ideea ca poti “publica” pe loc un gand – cum puteam sa-i rezist? Sunt omul confesiunii. Ma plictisesc daca “lucrez” la un text, nu-mi mai pare autentic, am nevoie de reactia omului, sa stiu ca il priveste, ca ceea ce scriu are viata, sau ca eu insumi scriu “la cald”. Cum pot oare unii sa scrie cu program? Pe de alta parte, tocmai asta inseamna sa fii scriitor. Sa te asezi la masa ca la serviciu. Eu scriam sub impuls. Uneori alergam spre casa ca sa fie cat mai proaspete imaginile patite cu te miri ce cersetor… voiam, eram si sunt obsedat, de a fi cumva portavocea vietii, a clipei, sa fiu purtatorul de cuvant al existentei… Cat neant e in literatura! Cate portrete false, cat zorzon si emfaza… Daca a scrie are un sens, pentru mine, tocmai asta e. A reda intocmai o senzatie, a te intalni cu cititorul in chiar sentimentul lui! Sa aiba acel sentiment de: “ah, fix asa simteam si eu, dar nu stiam cum sa explic…”. Unii spun: “nici eu n-o puteam spune mai bine!” – fara pic de aroganta, dimpotriva, e uluit ca, desi traia acea emotie, i-ai descris mai bine propria traire decat ar fi putut-o face el.

As fi vrut sa primesc cateva cifre, cate stari le-am oferit oamenilor oare? Mii de zambete, rasete, prin micile mele clovnerii si izmeneli in cuvinte. Insa cadrul pe Facebook e obositor, galagios, simteam nevoia de a avea mica mea gradina in care sa-mi astern gandurile. Nu stiu cat rau mi-a facut Facebook in toti acesti ani – pentru ca e imposibil sa nu-si fi pus amprenta pe mine acele aprecieri constante de-a lungul anilor. Am primit la “esti genial” pana m-am saturat. Am fost un rasfatat al complimentelor – norocul meu e ca nu sunt chiar atat de mediocru incat sa nu stiu ca sunt o nulitate absoluta raprotandu-ma la oamenii pe care eu ii iubesc si cu care ma compar in ceea ce priveste scrisul.

Initial scriam ca sa cuceresc fete. Imi placea ca eram admirat, ca imaginatia mea avea ecou in ceilalti. Tocmai de aceea il cert pe un amic (A. N.), cand il vad ca foloseste un jargon imbacsit (cu care eram prea familair si eu cand eram de varsta lui). Ideea ca vocabularul e profunzime, ca trebuie sa scrii inzorzonat pentru a fi stralucitor, e poate cea mai sinistra idee care m-a posedat cand eram mic. De aceea urasc tot ce e pompos si afectat astazi. Ma urasc pe mine de atunci. Eram un tip insalubru. Azi mi-e greata de orice forma de epatare – si scriitorii sunt campioni la fastaceala. Totodata sunt inca obsedat de ritm, de armonia cuvintelor – nu stiu gramatica, insa sunt intr-o relatie de iubire cu cuvintele. Stiu ca se scrie asa si nu altfel un cuvant, ca asa simt. Daca maine ma vor abandona si nu le mai simt, nu voi mai scrie corect. Sunt, in fond, un analfabet cu inspiratie

In tot acest deceniu de Facebook, niciodata n-am stat la un text mai mult de 30 de minute sa zic. Tocmai pentru ca voiam sa fie cat mai viu textul. Dar asta mi-a si antrenat superficialitatea. Stiam prea bine ca daca as mai sta inca 30 de minute la el as putea sa-l aduc la macar 50% din potential. Dar voiam asa, il preferam impiedicat dar mai viu.

Un alt rol important in toata activitatea pe Facebook au fost aprecierile. Initial cand nu primeam aprecieri imediat, stergeam postarile. Le lasam in functie de cat de bine erau apreciate – nimic mai scandalos. Apoi, mi se pusese pata, nu stiu de ce. “Sa scriu ce imi vine-n cap”. Orice. Si aveam uneori 15 postari in 30 de minute. La doua-trei minute stergeam si scriam alta, imi dadeam provocari. Imi placea ideea c-am adus ceva in univers, spontan, c-a fost citit de 1-2 oameni, apoi dupa 3 minute il spulberam, n-avea sa mai existe niciodata.

Regret c-am stat mult prea mult pe aceasta retea de socializare. Mi-e groaza sa ma gandesc cate ore am pierdut. Probabil un intreg an din cei zece a fost ingropat acolo. Un an din viata trait secunda de secunda pe Facebook. Vorbind in privat, privind clipuri si alte nimicuri, in fond. Pe de alta parte, pe toti oamenii care au insemnat ceva pentru mine, i-am intalnit prin Facebook. E o ustensila perfecta pentru a intalni oameni cu gusturi similare. Si nu de aia scriam oare? Nu de asta exagerez de multe ori? O chemi pe partenera de viata (care cred ca nu exista), mergi in zone pe care doar Ea le poate capta. In primul si in primul rand, postam (e bine zis postam, caci acela nu e scris, chiar daca am avut randuri chiar mai bune decat ale scriitorilor pe care eu ii divinizez), postam pentru ca eram – si sunt – extrem, extrem de singur. Fiecare text avea ca eticheta: vrei sa fim prieteni sau vrei sa fii sotia mea.

Voi reveni poate la aceasta experienta, momentan sunt foarte obosit. Insa ce predomina, imedat dupa ce am ales sa parasesc FAcebook, e un imens sentiment de eliberare si constiinta faptului ca voi intra, in sfarsit, in posesia unor ore pe care le pot folosi stand in compania unor mari scriitori. Memele pentru mine nu mai au niciun efect, ma oboseste ideea de mema. Exista poze care inca ma fac sa rad, insa faptul ca se abuzeaza intr-un asemenea hal cu ele ma oboseste. Vreau sa ma distantez de toata acea zona. Tu si cei doi trei oameni care ma vor citi pe-aici sper sa ma intelegeti, chiar daca poate va e greu sa intrati pe site si va eram la-ndemana s-apara textul in feed. Nu mai puteam continua asa, pierdeam mult prea mult timp.

Am luat o decizie buna, sunt mai aproape de cel care vreau sa fiu prin ea. Si asta-i tot ce conteaza. Iti multumesc si tie ca esti aici alaturi de mine si chiar daca nu-timai apar in news feed dai totusi click pe sie sa vezi ce-am mai mazgalit. Sper sa-ti fie de folos ce voi scrie. Pe YouTube si pe site o sa mai stau. Iar instagram contact minim, doar postez o poza. Voi pandi oricum de pe aplicatia (pe care ti- orecomand) Quality Time pe android, iti arata cat timop petreci cu fiecare aplicatie. La mine Facebook era pe primul loc in aproape orice zi. Acum am sentiment de eliberare, constiinta faptului ca am facut deja primul pas spre a fi in total control asupra timpului meu.

Scriitor sau gunoi?

Atâta timp cât scrii în funcție de x sau y – ești la fel de mizerabil ca toți ceilalți. Nu merită să scrie decât cel care are ca busolă propria sa conștiință. Dacă simți din tot sufletul că rândurile tale vin din străfundul sufletului tău – ce mai contează ce cred mama, prietenii sau iubita? Opinia lor e un bonus. Tot globul poate să-ți întoarcă spatele, rândurile tale pot fi ocolite și de Dumnezeu – tu trebuie să fii alături de ele și să spui, în acea singurătate supremă: cred în voi. Sunt copiii tăi sau ești un ticălos. Dacă te fâstâcești, ești moale, ai dubii, cauți confirmări, milogești complimente, ceri păreri și schimbi cursul scrisului tău ca să fii pe placul multora – ești o nulitate și-ar trebui să-ti fie rușine în fiecare zi că-ti bați joc de Cuvânt.

Asta e!

Mă uit așa la cei care mai citiți prostiile mele și vă mai fac să râdeti din când în când. Vă sunt drag unora, alții mă considerați (justificat, de altfel) o nulitate arogantă. Poate unii sunteți oameni buni, cu umor. Sper să fiți! Nu-mi convine ideea că nu aveți umor și totuși râdeti la ce scriu, ar însemna că nici eu nu am umor. Mă uitam la notificări și vedeam diverse nume și mă gândeam așa la voi, la soarta voastră. Zic, ce se va alege de oamenii aceștia, cati vor fi incinerati, cati vor sfarsi in sicriu? Fiecare cu destinul lui. Poate unii veti fi rapiti, nimeni nu va va gasi cadavrul. Unii poate veți face accident chiar azi. Unul din voi s-a oprit din citit acum, s-a supărat pe mine că i-am dat acest gând –  și așa e ipohondru și obsedat să nu pățească ceva. Are conștiința misiunii sale; deși nu face nimic cu viața lui, simte ca e esențial să rămână în viață cu orice preț, dar n-ar putea spune de ce. A citit totuși până aici, i-a plăcut c-am vorbit de el. Oricum ar fi, în cel mai bun caz, vom muri toți peste câteva decenii. Ne-am strâns aici la un text, radem, e frumos afară, ne entuziasmam puțin. Poate vom ieși prin parc? E o vreme splendidă! Ah, iată-ne iubind viața pentru o clipă! Nu va dura mult, vom reveni la moleșeală și incapacitatea de a trăi, vom pierde iarăși timpul cu glume facile ca și când viața e ceva banal, ne plictisim în ea și avem aerul că suntem nemuritori.  Dar și dacă îl pierdem, și dacă nu, asta nu ne schimbă destinul cu nimic. Suntem condamnați orice am face. Oare ce faceți acum? Unul mănâncă, altul dansează, unul se masturba, un om citea dezbrăcat ce-am scris. S-a rușinat acum, s-a îmbrăcat. De ce te rușinezi? Cine va mai ști că citeai dezbrăcat un text al unui străîn? Crezi că peste trei milenii se va vorbi despre ține: “Era un tip prin 2020 care, să vezi fază, era genial omul, se dezbrăca și citea postările străinilor pe facebook. Era un ritual. Nimeni nu-i știe numele dar toți vorbesc de el. Se zice că Iisus îl invidia, e cel mai mare om pe care l-a dat umanitatea.” Speri puțin, așa-i? Crezi că vei fi într-adevăr acel om, nu-i așa? Nu îți explici de ce, nu ai nicio calitate, celorlalți le spui că ești mediocru, că toți îți sunt superiori – dar în sinea ta singurul tău rival e Iisus, nu te compari decât cu Dumnezeu, nu-i așa? E okay, nu râde nimeni de tine. Credem ce dorim, facem și noi ce putem, ne petrecem și noi timpul cum putem până să devenim cadavre. Mă simt apropiat de voi prin soarta noastră comună. Dacă nu mai muream toți – dacă măcar unul din voi ar fi fost nemuritor (și toți credeți în secret că voi veți scăpa, că nu veți avea soarta tuturor oamenilor care-au murit până la voi, va faceți că nu vedeți câte miliarde de oameni au murit până la voi ca sa para ca exista sanse reale sa evitati neantul), probabil că nu mai eram apropiați. Ce frumos e, nu-i așa? Să știi că vei muri în practic câteva clipe și să te simți apropiat de ceilalți, să le simți de acum praful care vor deveni și care tu însuți vei fi. Cândva, ne vom contopi in nimic, prieteni. Va iubesc! Nu e adevărat, nu va iubesc. Așa e omul, se entuziasmează. Așa faceți și voi când va place o metaforă pe care o considerați de fapt a voastră, veniți repede cu: “omule, ești genial!” Va iubiți pe voi in mine, am spus ceva ce voiați să spuneți voi, altfel, nu dați doi bani pe mine. Eu doar am avut norocul sa ghicesc un gand de-al vostru pe care voi il premiati complimentandu-ma. Și chiar când spuneți “genial”, știți prea bine că e ridicol, știți că nu sunt. O spuneți așa, avântați, prinși de un elan de moment. Eu continui apoi să scriu alt text, va apare in feed și-ncepeti să-l citiți, dar acum deja aveți așteptări, vreți să va placă la fel de mult “ca atunci”, vreți să fiu “genial” adică pe placul vostru – asta e geniul, nu? Geniul e să scriu chestii care să va placă vouă enorm, dar nu se mai întâmplă așa. Nu va mai place, sesizați la mijlocul textului că vreți să va uitați la un serial, nu aveți chef de ce scriu deși ați vrea să aveți chef. Totuși, nu uitați că v-am făcut să râdeti cândva, așa că dați like la postare dezamăgiți. Nu inimă, ci like. Unul rece, impersonal si politicos.  E felul vostru elegant de a îmi spune adio. Și când te gândești că eram o familie acum o oră și eram genial și va imaginați având într-un fel un contact cu mine până când vom muri! “Ești primul om pe care-l citesc când întru pe internet” îmi spui, dar când cer patru lei pe lună să mă susții dacă-ti plac textele, nu mi-i dai. O apa plata la jumate! Consideri ca n-o merit, e prea mult. “Oricum e gratis – și hai să fim serioși că nu scrie atât de bine.” Deja sunt o mediocritate, deja voi sunteți marinimosi că mă citiți. Acum nu mai contez. Poate, cine știe, peste cinci, șase luni, când va veți plictisi crunt, mai veniți aici pe pagină să vedeți “ce-a mai zis ăla”. De la geniu la “ăla”! Ce efemere, ce inutile sunt și complimentele și insultele. Dacă toți ați spune că sunt ultimul om, s-ar schimba ceva? Uite, eu o spun: toti pana la unul, sunteti oameni de nimic! Noi nu suntem inca oameni, prieteni, si nici nu vom mai putea fi! Vom muri neoameni! Unii dintre voi insa simt c-ar fi putut fi oameni, intuiesc cam ce inseamna asta si regreta ca si-au trait viata atat de superficial. Da, unii dintre voi ati fi putut fi Oameni… Ei, nu-i nicio drama. Moartea ne va face sa uitam toate infrangerile! Apoi voi spuneti: “e adevarat, suntem nulitati, dar tu esti si mai nul decat noi!” Sunt imense sansele sa aveti dreptate. Dar ce conteaza? Nu ne putem certa, ne e imposibil! Si daca va iubeam ne-am fi putut certa. Dar ca sa iubesti trebuie sa existi, sa poti tipa, sa te agiti, sa c r e z i! Până la urmă, ce spuneți voi despre mine are legătură cu voi mai mult decât cu mine. Eu, de fapt, nu exist, sunt propria voastră creație, voi citiți și îmi spuneți cum sunt. Eu nu exist prin mine însumi. Eu sunt acest șir de cuvinte impotmolite. Sunt o insuficiență căreia voi ii dați aromă de absolut prin imaginația voastră, prin aproximarile voastre, prin interpretarile voastre gresite asupra a ce scriu. Nimeni nu  citeste textul asa cum l-am scris – nici macar eu!  Cat suntem de izolati pe lume! Scriu aici si sunt singur, singur, singur. La fel si voi. Mereu va fi asa. Mereu veti citi singuri, mereu veti scrie propriile carti, citindu-i pe altii. Nu aveti contact cu nimeni, de fapt. E calatoria voastra cu voi insiva. Eu sunt o pista pe care alergati… O pista, ce-i drept, potrivita pentru ritmul vostru, o pista care se pliaza pe structura voastra interioara. Ma calcati in picioare si eu va sunt recunoscator… Dar ati observat ca cel care a castigat o cursa, multumeste tuturor, dar niciodata pistei? Nici nu e nevoie sa multumiti, important e ca ati alergat alaturi de mine. In fond, voi oferiți viață literelor mele moarte. Și totuși, deși e atât de frumos că experimentăm asta, tot vom muri. Asta e! Ah, ador aceasta intelepciune, nu regret ca sunt roman numai pentru acest “asta e!” Nimeni nu-l poate spune ca noi. Sa ne bucuram din suflet. Asta e, asta e, asta e! Pana la lacrimi sa repetam. ASTA E! Asa a fost sa fie, asta e! Măcar am trăit împreună, o clipă, cândva, într-o după-amiază de care nimeni nu-și va mai aduce aminte niciodată.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe lună:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Mircea Florian și nemurirea scriitorilor

Jena de la cinci dimineața când îl cauți pe Mircea Florian. Nici măcar ziua nu-l mai caută nimeni. În 1948 i s-a luat postul de profesor universitar, iar după ce Securitatea l-a băgat la pușcărie 8 luni, soția lui, Angela, nu l-a mai recunoscut de soț când s-a întors. Opt luni i-au fost suficiente femeii să-l uite. Cum e să vii din închisoare, după acel coșmar – și să nu ți se mai răspundă la ușă? Dar Mircea Florian nici nu era, vorba lui Papini despre Kant, “omul pentru care poți avea o pasiune”. Ce destin groaznic pentru acest profesor “bun la suflet” (spusele studenților lui) și muncitor, al cărui singur defect a fost că n-avea geniu. Până și Nae Ionescu, “rivalul” său, îi făcea recenzii pozitive la diverse cărți ca “Îndrumare în filosofie” sau “Arta de a suferi”. Ce-o fi făcând apoi, după ce-a ieșit din închisoare și n-a fost recunoscut de soție? Stătea bătrân și singur și scria la “Recesivitatea” lui. Ce idee și asta, să scrii o carte ca “Recesivitatea ca structură a lumii” – două volume cu titlu demn de Schopenhauer. O mie de pagini pe care nu le-a citit nimeni, nici colegii lui. Se gândise la opera sa chiar în pușcărie! Și-a dedicat restul vieții acestei opere – și azi… Am căutat o biografie a acestui om – nu există. Era totuși cineva, unde e acum? Se trezise de mii de ori dimineața și lucra, lucra, lucra ca un obsedat, spera din tot sufletul în utilitatea muncii sale. La ce bun? Dar tocmai asta e, lucra pentru că altfel n-ar fi putut exista, era felul lui de a trăi. Pentru el nu era o muncă, ci o bucurie. N-ar fi fost mai fericit bând șampanie și petrecând cu femeile. Cred că toți filosofii și scriitorii și poeții au acest gând secret că, cumva, operele lor rămân. De-ar ști bieții nenorociți că nimic nu va rămâne, de-ar avea certitudinea asta, toți ar paraliza. Sunt îngrozit de ceilalți când mă gândesc că până și Schopenhauer spera! Își dorea faima, voia să fie popular, avea orgolii, mize mici, omenești, prea omenești. Nu putea dormi știindu-se anonim, îl detesta pe Hegel în primul rând pentru asta. Nietzsche, la fel, deseori vorbește despre cum nu era citit – chiar dacă într-un fel în care voia să pară că nu-i păsa de asta. Dacă un geniu că Schopenhauer, care a mers cel mai departe pe tărâmul lucidității și al neantului (poate Leopardi să-l fi depășit), avea astfel de naivități, ce pretenții să mai ai de la un profesor universitar fără talent? Toți cred într-o nemurire… chiar și Cioran o spune: “acele zile în care vrei să fii cunoscut de toată omenirea, de toate insectele”. De ce oare? Cu ce e mai câștigat Socrate că vorbim despre el după două mii și ceva de ani? Ce contează? Și-n plus, e doar un nume, nici nu te reprezintă. E o alăturare de litere, nu ești TU. Tu nu ești numele tău. Si daca ti s-ar spune numele de tot globul in fiecare secunda dupa ce-ai murit, totul e nul. Orice ai face, TU nu vei rămâne. Vor rămâne frânturi din ține, gânduri, litere – alte cadavre… Și chiar Iisus să fii! Să schimbi calendarul, să modifici timpul, ei și? Nu e suficient. Până și cel care s-a crezut Dumnezeu a murit. Pur și simplu nu există nimic și nu poate exista nimic. Ce umilință! Ne fâstâcim de la o zi la alta sperând în secret că poate, poate… Of, nenorocita certitudine a mormântului! Avem, totuși, mai nou, o alternativă, se poate merge dincolo de mormânt – ne putem consola cu incinerarea…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu


Nietzsche și scrisul ca terapie

În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,

Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.

(Ecce Homo)