Tag Archives: scriitori

Patapievici – Scriitori, Destin, cultura romana

Absolut superba conferinta, am pus si pe canalul meu de YouTube un clip din aceasta conferinta. O puteti gasi ori mergand pe youtube la mine pe canal: Bogdan Liviu, ori cautand: “Patapievici despre geniu si scriitori”.
Cel mai mult mi-a placut definitia sa despre “cultura” si ce legatura are ea cu viata (probabil o sa mai pun un clip si legat de acest subiect).
Admirabile si cuvintele sale despre Nietzsche, “Profesorul” sau, Nietzsche, a carui minte “a luat foc”.

La ora actuala, Patapievici e pentru mine cel mai mare intelectual roman. Cel putin ca orator e imens. Il ascult cu drag. Le-am dat mail celor de la tvr sa-mi puna la dispozitie arhiva tvr, as vrea sa ma uit la emisiunile sale: Inapoi la argument. Si cand ma gandesc ca, tanar fiind, il credeam pe Mircea Badea cand ii ironiza pe Patapievici, Liiceanu etc. Of, tinerete si dezinformare! Pe langa Patapievici, Mircea Badea e un suplinitor de vanzator de inghetata.

“Gandirea ajunsa in stadiul de gandire de sine este rugaciune” – imi place la nebunie. Dar Patapievici da citatul din Plotin si spune “in nu stiu ce Eneada”. Acum trebuie sa-l citesc pe Plotin in totalitate pentru a vedea despre ce e vorba. Ceea ce nu e rau.

Patreon.com/BogdanLiviu

Nietzsche și scrisul ca terapie

În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,

Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.

(Ecce Homo)