Tag Archives: scris

Kafka despre scris

Deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ… drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul! (Kafka)

Scriitor sau gunoi?

Atâta timp cât scrii în funcție de x sau y – ești la fel de mizerabil ca toți ceilalți. Nu merită să scrie decât cel care are ca busolă propria sa conștiință. Dacă simți din tot sufletul că rândurile tale vin din străfundul sufletului tău – ce mai contează ce cred mama, prietenii sau iubita? Opinia lor e un bonus. Tot globul poate să-ți întoarcă spatele, rândurile tale pot fi ocolite și de Dumnezeu – tu trebuie să fii alături de ele și să spui, în acea singurătate supremă: cred în voi. Sunt copiii tăi sau ești un ticălos. Dacă te fâstâcești, ești moale, ai dubii, cauți confirmări, milogești complimente, ceri păreri și schimbi cursul scrisului tău ca să fii pe placul multora – ești o nulitate și-ar trebui să-ti fie rușine în fiecare zi că-ti bați joc de Cuvânt.

Nietzsche și scrisul ca terapie

În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,

Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.

(Ecce Homo)