Tag Archives: sensul vietii

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Jurnalul lui Barbellion (și o poveste cu o bătrână)

Gasisem cartea gratis, in pdf, in engleza, dar dupa ce-am citit pasajul scris la 14 (14!!!) ani in care vorbeste deja despre “mania” lui la ce bun, trebuia s-o am in casa, s-o vad in fiecare zi, sa-i simt prezenta langa mine. Ce sentiment extraordinar, sa te simti frate cu un om nascut acum 130 de ani! Vai, cat as vrea sa-l vad, sa-l imbratisez! Era un frig ingrozitor, oameni tristi, si eu zambeam cu buzele inghetate, grabind pasul, nerabdator s-o cumpar. Eram ca un indragostit care merge sa-si intalneasca iubita. Aveam emotii ca poate nu va fi acolo desi (o) sunasem in prealabil si imi spusese doamna ca e pe stoc si ca pot veni s-o cumpar. La intoarcere ma opream din drum si deschideam entuziasmat cartea la nimereala. Nu ma dezamagea niciodata. Cred ca va fi una din acele carti la care voi reveni pana mor. Scriu grabit aceste randuri ca vreau s-o citesc. O sa pun pasaje din ea ori aici ori o sa fac un articol nou cu mai multe pasaje. Ah, nenorocita asta de facultate, as avea de scris, de citit… dar cum sa citesti definitii insipide cand un copil de 14 ani vede esentialul? Acel pasaj al unui copil imi ofera sufleteste si ma implineste spiritual cat o fac toate diplomele omenirii si toate universitatile la un loc.

Totusi ma urmareste o imagine… la intoarcere, o batranica se tara pe trotuar tinandu-se de o crenguta – n-avea bani de baston. Parca pana si bucuria de a intalni oameni de acum un secol pe care-i iubesc imi e jefuita de astfel de imagini. Cum sa mai ai energie sa te entuziasmezi? Probabil inca e pe drum, incepuse sa si ninga… In acelasi timp, desi mi-e rusine ca sunt atat de trist si in pragul suicidului fara niciun motiv (sunt dragut, sanatos, neprost, e totul in regula), totusi nu am ce face, nu ma ajuta cu nimic ca vad oameni nenorociti cu adevarat. E ca si cand as vedea un om care are o boala clara, si i se pune un diagnostic. Nu ma simt mai putin bolnav ca nu am suferit vreo operatie. Exista boli ale spiritului la fel de nenorocite ca bolile pe care le poti explica cu hartii celorlalti oameni… Dupa ce ca sunt nenorocit, ma mai simt ultimul om si ca ma simt asa, desi n-as avea dreptul, ca uite la acea batrana care… ce-i face pe oameni sa mearga inainte? De ce nu-si pune capat zilelor? Poate crede in Dumnezeu, i se pare un mare pacat – poate nici nu stie ca exista varianta de a se sinucide, exista cu siguranta oameni care nu se gandesc la asta, traiesc toata viata ca si cand e singura cale, asa cum spune Pablo Neruda despre iubire “te iubesc pentru ca nu stiu alta cale” asa traiesc si acesti bieti batrani nenorociti de soarta. Dar eu? Eu stiu prea bine alta cale, eu sunt obsedat de alta cale, mie alta cale imi distruge viata si-mi mananca sufletul, sperantele, bucuriile, si totusi… e ceva care ne face sa continuam. “I can’t go on. I must go on. I can’t go on. I’ll go on.” – Beckett a spus esentialul intr-un rand. Dar prin ce suferinte a trecut ca sa vada asta, cat l-a costat aceasta intelepciune amara!

Las si in romana pasajul din cealalta postare in care-l scrisesem in engleza:

15 ianuarie 1905 (avea 14 ani!!!) Cred că, una peste alta, sunt o ființă cum nu se poate mai nemulțumită. Am crize de “La ce bun toate?”, așa-i spun eu maniei ăsteia. Mă tot întreb fără oprire, până când întrebarea mă aduce la epuizare: “La ce bun să ieși să studiezi natura? la ce bun să înveți atât? până unde? duc toate astea undeva?

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu