Tag Archives: singuratate

Bogdan Liviu – Psihologul strazii

Stau la coadă la magazin când deodată îl văd pe domnul din fața mea (la un 45 de ani) că se dă la o parte. Dau căștile jos și-i spun: “păi ce faceți, erați în față!” mă gândisem să refuz și să-i mulțumesc pentru gest că fusese drăguț. Aveam câteva fructe și el două plase așa că insistă să trec în față și-mi spune că: “și-așa am ieșit mai degrabă să mă liniștesc”.Aflu că se certase cu soția și nu voia să se întoarcă acasă curând. Nu știu de ce, din acel moment, mă simt deodată apropiat de el. E un gest atât de bizar, mă văd făcând și eu asta. Era ceva ce mă apropia de el. Pașii lui timizi, să nu deranjeze, acea blândețe și sensibilitate rare azi, le găsisem în acest străin cu două plase. Era haios că tot dădeam întâietate altor oameni ca să vorbim, ca doi vechi prieteni. Eventual ieșim din magazin și ne plimbăm printr-o ninsoare superbă, zgribuliți și triști. Mă pliasem total pe melancolia lui, deşi eu n-aveam nicio problemă. Nici măcar n-aveam o povestioară prin care să-l consolez, toate legăturile mele cu oamenii au fost armonioase și în despărțire. Eram efectiv tipul pe care-l evita în clipele alea.Și totuși l-am ajutat, se vedea că se simte mai bine cu mine, prinsese încredere în el, era gata să revină și să discute, să-și apere cauza. N-o să detaliez pentru că țin la intimitatea lui însă plecase hotărât să spună și versiunea lui. Din păcate își alese acel gen de soție agasantă și puțin isterică, ce nu se plia deloc pe firea lui înțelegătoare și candidă. Avea totodată acea pasivitate, indiferență, mă regăsesc atât de mult. Evita conflictele pentru că nu îi păsa, probabil se simțea vinovat că nu o poate iubi și lăsa de la el cu toate – îi era totuna, dar ținea foarte mult la ea și își dorea să fie armonie în continuare. Am plecat cu sentimentul că vor rezolva. Oricum, i-am zis: “singurătatea are savoarea ei”. Am început să râdem. Eu nu știam de ce râde el, el nu știa de ce râd eu, sunt convins că fiecare am avut alte gânduri referitoare la expresia asta. Și intorcandu-mă singur spre casă mă gândeam ce frumos ar fi să pot trăi din asta. Să merg prin magazine, prin muzeu, prin parc, să hoinăresc pe străzi și să mă uit după oameni care au probleme, să discut cu ei. Psihologul străzii. Deşi fiind eu însumi nebun, nu prea mă potrivesc pentru funcție. “Ședințele” ar fi plătite în acel tacit, elegant gest de a mă lăsa în fața lui dacă ne vom revedea vreodată. Mă rog, poate-mi cumpără și-o pâine că nu prea câştigă bani psihologul străzii.

Delirul: umbra lui Dumnezeu – singurătate, suferință și nebunie

Acum ceva timp un prieten îmi arătase doi oameni din lista de prieteni care, în opinia mea, înnebuniseră. Aveau postări de oameni drogați, abuzați, traumatizați, erau doi oameni care delirau profund. Postări care începeau din mijlocul propoziției, fragmente de gânduri ce țâșniseră parcă după cinci ani de agonie. Pentru că sunt la fel de dezaxat ca ei, am căutat în arhiva amândurora să văd unde începuse derapajul. Vedeam cum în urmă cu doi ani totul era impecabil, în urmă cu 1 an și jumătate începeau primele “spărturi”, iar apoi de la săptămână la săptămână… dezastrul. Dacă mă interesează atât de mult soarta lor e pentru că sunt convins că voi înnebuni – de câte ori stau mult timp singur îmi “dau seama” că voi înnebuni – e straniu să “știi” asta, fară să faci o voluptate din faptul că știi că vei înnebuni, ci să simți efectiv că o vei lua razna în curând, să fii chiar resemnat cu soarta ta. Așa și ei, inițial scriau normal, oamenii rezonau cu ce spuneau, și și dacă uneori erau împotriva a ce susțineau, totuși, era argumentat mesajul. Apoi ușor ușor începeau să dispară virgulele, ușor ușor începeau să dispară majusculele, punctele se încălecau intre cuvinte, începeau să se mănânce între ele silabele, întreagă structură a textului începea să putrezească, nebunia își făcea apariția în text. Într-unul din cazuri, de patru luni omul nu mai primește niciun like deși postează zilnic. Momentan e împotriva oamenilor de bani gata, mii de texte pline de disperare, furie infinită împotriva lumii (suferă enorm, sunt convins). Inițial glumeam cu prietenul meu de metaforele la care ajungea, de cum, inexplicabil, începea să spună ceva, apoi în mijlocul porpozitiei începea o altă propoziție, apoi cu cât treceau zilelele cu-atât mă întristam mai tare (spune și Gogol asta, cu cât ne uităm mai mult la o povestioară haioasă cu-atât devine mai tristă – nimic mai adevărat). Și acum postează, îi urmăresc de la distanță. Unul din ei are exact textul de om cu creierul fumat, însă celalalt… pare totuși că ceva s-a rupt în el, e un abuz lipsit de substanțe acolo, e viața pură care l-a distrus. Ce s-o fi întâmplat cu el? Cum a ajuns așa? Primul s-a apucat de fumat după o dramă (a avut experiențe prin casa de orfelinat, a avut o viață mizerabilă, înfruntând răutatea, lăcomia și jegul uman încă de la 12 ani) – nu mai poate să-și supraviețuiască decât fumând, evitând realitatea mizerabilă în care trăiește, iar celalalt îmi pare că-și trăiește ultimele clipe de luciditate, de el mă simt mai apropiat, e vorba de o fată aici, o fată pe care acum un an aș fi admirat-o, o fată care a citit fară să duhnească, fară să epateze cum fac filfizonii de 19 ani care citesc trei cărți și-ncep să scrie ca-n secolul XVII, crezând că profunzimea e să vorbești inutil pompos și artificial. Ea rămăsese naturală, avea esență, n-avea nimic din mediocritatea, damful și prostul gust al cititorului clasic, era un om care iubise cărțile și înțelegea că ideea nu e să ieși în evidență, să cucerești prin ce ai de zis, ci că mesajul, ce spui concret, e totul, esențialul e impactul față de celalalt, pe care vrei să-l ajuți. Altfel, totul e izmeneală și penibil (și damful puternic îl simți la orice student la litere sau filozofie în primul an – rar găsești un ins cu care poți vorbi fară să vomiți). Ce mă fascinează și îngrozește la acest om este faptul că era cândva atât de lucid… cât de fragilă e linia dintre “exagerez” și “nu mai stiu ce e cu mine”. Eu exagerez deseori, însă cred că sunt în controlul derapajelor mele, mă mândresc chiar c-aș fi un exces într-un exces. Însă când o iei pe cont propriu, când iți asumi un drum în care n-ai decât singurătate, nebunia e aproape garantată. Cu cât oamenii se desprindeau de mesajul ei, cu-atât ea se adâncea în propria lume. Dacă o să am energie și inspirație cândva, aș vrea să scriu o povestioară despre cum apare nebunia. Nu în sine nebunia cât să explorez acea graniță fragilă dintre luciditate absolută și derapaj total. Acel prag atât de fragil, pe care l-am simțit de atâtea ori! Există clipe când, pentru c-ai petrecut prea mult singur, te d e s p r i n z i de realitate, ancora oferită de ceilalți pentru lucrurile care te înconjoară începe să dispară, și totul plutește într-un relativ, la fel de bine poți să sari pe geam, totul e doar un vis, nu mai aparții lumii acesteia – și Nietzsche (singurul om pe care l-am iubit vreodată de când sunt pe pământ) o spune cel mai frumos: “poate e doar o prejudecată faptul că trăiesc?” Da. Aici se ajunge din exces de singurătate. Iți pui profund la îndoială propria existență. Chiar acum când scriu aceste lucruri… ascult muzică clasică, tastez, aud tastele, dar totul la fel de bine ar putea să nu existe… Oare nu există cu adevărat nimeni? Cum pot fi sigur că nu sunt absolut singur? Tot ce am pe lume și tot ce există e singurătatea. Poate chiar întregul cosmos n-a fost născut decât din propria sa singurătate? Dumnezeu – izolarea ca atare, lumea asta nu e decât ecoul singurătății Lui. Eu însumi am început să derapez – dovadă că rezonez cu aceasta fată, cu decăderea ei. Suferă atât de mult! Ar trebui internată – ba nu! Iubită, aș îmbrățișa-o cu forța, suportându-i pumnii, palmele, mușcăturile, apoi lacrimile, apoi ușor ușor începe să accepte realitatea, să se redreseze în lume prin mine, să vadă că o văd. Nu există nimic mai trist decât un om singur, care vorbește cu ceilalți uitându-se în gol, care spune “oameni” ca pretext pentru a-și manifesta delirul. Cel mai fascinant caz îmi pare al omului care nu a avut traume, al omului care pur și simplu s-a însingurat și, tot rascolindu-și sufletul, a ajuns la o încordare nervoasă și vorbește criptat, e dincolo de gramatică, de acest compromis al limbajului, al oamenilor de rând. Nu merită să discuți decât cu oamenii care au propriul limbaj, care scriu 3 propoziții într-un cuvânt. Tot Nietzsche spune că nu vom scăpa de Dumnezeu până nu renunțăm la gramatică – eu cred c-abia după ce depășim gramatica putem să-l întâlnim. De altfel, marii iluminați erau analfabeți. În nebunia lor, în acea non-limită, acești bolnavi sunt mai aproape de adevăr decât toți oamenii sănătoși la un loc – dar cât suferă pentru ea! Nu poți sta la umbra lui Dumnezeu fară să-ți pierzi mințile…

Coronavirus. Interviu cu George Bacovia

Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, cum e în carantină, ce simțiți?
George Bacovia: Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt. Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, omul începuse să vorbească singur…
Bogdan Liviu.: Pământ?!? Deci ați ieşit din casă? #statiacasa
George Bacovia: Pe stradă urle viața și moartea. Și plângă poeții poema lor vană…
Bogdan Liviu.: Totusi, fie si poet de geniu, stiti, rigorile, societatea – nu putem actiona iresponsabil, daca-mi permiteti, nu mai suntem liceeni sa ne rasfatam in iresponsabilitate…
George Bacovia: Liceu, cimitir al tinereţii mele – pedanţi profesori si examene grele…
Bogdan Liviu.: Vă dau întru totul dreptate – la facultate e la fel, de altfel, o ştiți. Şi totuşi, bănuiesc că prima dragoste s-a petrecut în liceu, nu? I-ati scris o poezie iubitei, ce i-ați spus?
George Bacovia: Asculta, tu, bine, iubito, nu plange si nu-ti fie teama, asculta cum greu, din adancuri, pamantul la dansul ne cheama…
Bogdan Liviu.: Of! Si cum a reactionat biata fata?
George Bacovia: Ea plânge şi-a căzut pe clape. Şi geme greu ca în delir… În dezacord clavirul moare. Şi ninge ca-ntr-un cimitir…
Bogdan Liviu: V-au sensibilizat lacrimile ei? Ati incercat s-o impacati banuiesc?
George Bacovia: Din tot ce scriu, iubito, reiese-atât de bine – aceeasi nepăsare,de oameni, si de tine.
Bogdan Liviu: Cam dur pentru o fata de liceu cu inima sfasiata. Dar macar ati fost sincer. Cum a reactionat?
George Bacovia: Sunt lângă un gard rupt. Şi vântul bate cu frunze ude…
Bogdan Liviu: A ramas indragostita deci. Ba chiar abandonul dumneavoastra a facut-o sa va adore si mai tare. Era genul care te urmarea acasa si dadea foc la usa, inteleg… Va temeati pentru sanatatea dumneavoastra, stia unde locuiti?
George Bacovia: Departe, in cetate viata tropota…
Bogdan Liviu: Imi cer scuze, pe wikipedia gasisem ca locuiati intr-o garsoniera… Pana la urma care e adevarul?
George Bacovia: Te uită cum ninge decembre…
Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, schimbati subiectul? Si-n plus, suntem in martie!
George Bacovia: Când iar începe-a ninge. Mă simt de-un dor cuprins…
Bogdan Liviu: Sunt literalmente 29 de grade. Nu va ninge, stati linistit.
George Bacovia: Colindă plăceri. Ninge. În noaptea de Crăciun. Damigeana cu vin…
Bogdan Liviu: Fie si-asa, dar mai sunt 9 luni pana atunci… Pana atunci sa ne bucuram de celelalte zile!
George Bacovia: Curg zilele spre cimitir. Trist, una câte una… Şi destrămând al vieţii fir. Se duc pe totdeauna…
Bogdan Liviu: Da… dar sa nu uitam, ce frumoasa e viata! Uitati-va pe fereastra, soare, totul inflorit…
George Bacovia: De mult, de mult cunosc doi plopi. Ce-mi stau şi azi în cale. Îmi place mult ca să-i privesc, dar mă cuprinde-o jale… Căci parcă-mi spune-un nu-ştiu-ce…Ca mâine poate am să mor. Şi dânşii n-or mai fi priviţi, de nici un trecător…
Bogdan Liviu: …putem desface blestemata aia de damigeana cu vin, nici eu nu mai am rabdare pana la Craciun…
George Bacovia: Doamne! necesitatea unui vin… Şi-a gândului culmi de poezie.
Bogdan Liviu: Ei, dar ce v-ati entuziasmat! Asa mult va place vinul? Dar vad ca v-ati pus deja singur in pahar…
George Bacovia: Voi bea, ce să fac? Până la analiză, mă distrez. De ce să ne temem. Despre un „aiurez”?
A, dac-ai fi de esenţă, Răscopt ca în repeţitul ferment, poate am munci să aflăm. Al vieţii lament…
Bogdan Liviu: Haideti mai bine sa ciocnim, sanatate si numai bine! Noi sa fim sanatosi si sa iubim viata din tot sufletul!
George Bacovia: Ce trist amor, să vrai, să stai, cu cei ce mor.
Si ce avânt, să treci, pe veci… Într-un mormânt.
Ce fără rost, trăind, gândind, de n-ai fi fost. Si ce cuvânt… Mister… În cer… Si pe pământ…
Bogdan Liviu: … okay. Multumesc pentru interviu, ati fost o companie extraordinara. Indraznesc sa sper ca sentimentul e reciproc si prezenta mea v-a facut placere. 😀
George Bacovia: Stam singur lângă mort… si era frig…Si-i atirnau aripile de plumb.
Bogdan Liviu: Cred ca v-ati ametit putin.
George Bacovia: Oh, amurguri violete… Vine. Iarna cu plânsori de piculine…
Bogdan Liviu: Am inteles, haideti sa va asez usor in pat, odihniti-va…
George Bacovia: Peste parcul părăsit. Cad regrete. Si un negru croncănit…
Bogdan Liviu: Deci e adevarat, aveti garsoniera aceea la Titan langa parc nu?
George Bacovia: Tăcerea în gol vibrează cu zvon…
Bogdan Liviu: Haideti, intindeti-va si stati linistit…
George Bacovia: Şi totul se mişca în umbre trecătoare. Un cer de plumb de-a pururea domnea, iar creierul ardea ca flacăra de soare…
Bogdan Liviu: Eu v-am spus sa puneti si sifon ca e prea tare!
George Bacovia: Şi toamna, şi iarna. Coboară-amândouă;Şi plouă, şi ninge – Şi ninge, şi plouă.
Bogdan Liviu: Poate ca intr-adevar e iarna si ninge… O sa mai beau si eu putin, va mai supraveghez putin… Sa sting lumina?
George Bacovia: Ninsoarea umplea noaptea pe când urcam scările unei mari case având scris pe ușa de intrare: “Orice lumină e oprită”
Bogdan Liviu: O s-aprind putin veioza din sufragerie, o lumina slaba, slaba, cat sa nu va fie teama, cat sa nu ne inghita intunericul pentru totdeauna…
George Bacovia: Noapte… Cine iar aprinde lampa. Când e prea târziu?
Bogdan Liviu: Cu dumneavoastra ma simt ca dupa un revelion din care nu mai avem ani in care sa trecem, si stam pe loc intr-un suspin pana murim…
George Bacovia:
Bogdan Liviu: Ati adormit… Si iata, aveati dreptate… a inceput sa ninga… si ninge cum omul iubeste, ninge greu, greu, greu…
“Si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire… Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.”
Bogdan Liviu: Dumneavoastră ați scris asta? E atât de frumos, îmi umple inima de viață! Auziți? Acum că v-am prins, ia spuneți-mi, de mult am vrut să vă-ntreb! …Dar unde-ați plecat? Domnule Bacovia? Unde sunteți? Veniți înapoi – iată, ninge! Eu oricum stau în picioare, luați loc, luați loc! “Și vino și tu mai aproape”, veniți, e încă ziuă “și ce întuneric”, veniți să vedeți cum ninge în martie, veniți s-ascultați vijelia! “Sau zilele mele – totuna – aș vrea să le-nvăț simfonia” – poate învățăm împreună, veniți că mai am vin, “mai spune s-aducă și ceaiul”, l-am adus singur, n-am pe nimeni, veniți, vă rog, veniți că mai avem și timp și mai avem și … nu, nu, aveați dreptate… nu mai avem… și poate niciodată n-am avut… da, e târziu, ar trebui să plec și eu – oricum, în mine a mai rămas viu numai un regret într-un pustiu…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei: patreon.com/BogdanLiviu

A muri singur

Obsedat iarasi de aceasta idee de moarte in singuratate. Nu ideea in sine, ci faptul ca nu se ocupa nimeni de cadavru. Ma uit acum la un documentar… Cumplit. Singura veste “buna” e cand cel care a murit e gasit dupa “doar” 10 zile! Ce idee proasta sa ma uit la acest clip la 4 dimineata. In cazul meu, mi-ar descoperi cadavrul peste o luna de zile. Cine sa bata la usa? Am o singura ruda in Franta (mama). Nu am niciun prieten. Iar facturi… totul e electronic. Netul e taiat electronic, curentul nu-l mai primesti si aia e. Nimeni n-are nevoie sa intre in casa.

Omul care moare singur în casă

Cristina Țopescu murise de trei săptămâni. A fost găsită în stare avansată de putrefacție. Dacă n-ar fi existat vecina, şi acum era moartă în casă şi nu ştia nimeni de ea. Mă obsedează (poate pentru că-mi presimt destinul) omul care moare singur în casă şi nimeni nu află de el. Oricât de împlinit ai fi cu tine însuți, nu poți să trăieşti absolut singur, ai nevoie de cineva care să afle că ai murit. Dacă nu poți trăi pe străzi, unde ți se va observa repede cadavrul, ai nevoie de o legătură cu un om. Un om pe care să nu-l deranjezi, dar cu care să scrii un mesaj o dată pe lună. Un punct, o virgulă, să dai semnalul că eşti viu. 12 virgule pe an – în asta să stea legătura voastră. Iar când nu scrii, el sună la poliție, eşti incinerat etc. Deşi ideal ar fi să vă scrieți virgula o dată la două săptămâni. Poate totuşi n-ai ghinionul să mori la o oră după ce i-ai scris virgula şi acum va aştepta semn iar peste o lună. Oricum, el să fie omul care să se ocupe de moartea ta. Aş putea să inventez un job. Zece mii de oameni care preferă să fie absolut singuri, îmi scriu un punct pe lună. Şi pentru o sumă modică, îi ajut după ce mor. Altfel cum ar decurge? Te-ai însingurat total, nu mai vorbeşti cu nimeni. Mori deodată în casă. Ți se bate la uşă de către un vecin care avea treabă cu tine, dar aia e, crede că-l eviți, sau eşti plecat. Trece o lună, rămâi fără curent, internet. Dar nu trebuie să deschizi uşa. Până acumulezi o datorie la întreținere suficient de mare încât să te şi dea în judecată şi să şi fii evacuat trec doi, trei ani. Abia în trei ani se va afla c-ai murit. Se va sparge uşa şi… nimic. Oare de ce nu s-au scris cărți despre drama omului care e atât de singur şi atât de mort pentru ceilalți încă din viață încât după ce moare cu adevarat nu se simte nici o diferență, nimeni nu află? Un cadavru mizantrop…

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu