Tag Archives: sinucidere

suicid vis si pepene verde

Am vazut in magazin un pepene verde care avea culorile in asa fel incat stiai ca nu e copt. Vedeam cum il ignora oamenii asa ca mi s-a facut mila de el si l-am cumparat. Mi-l imaginam orgolios, plecand cu mine din magazin, recastigandu-si demnitatea. “Oricum nu imi placea de nimeni” mi-ar fi spus prinzand putin culoare in obraji, asa cum fac marii orgoliosi cand sunt refuzati si nu sunt capabili sa-si asume o infrangere.

Ajung acasa si cand sa il tai, privesc cutitul. Apoi privesc pe fereastra cu cutitul in mana. Ma uitam la cer cu cutitul intr-o mana si cu pepenele in cealalta. Imi apropii lama de obraz. Pentru o secunda – sentiment de completa irealitate. Eram pe pragul unui vis. “Oare chiar exist?” Nu mai aveam incredere ca n-o sa-mi tai gatul. E o linie atat de fragila, un gest infim pune capat la tot. Doar apesi putin… Cum ar fi sa realizezi ca, odata murind, treci un oarecare test, te trezesti in altceva, in alta iluzie care pare reala? Asa cum te trezesti dupa un vis puternic, asa sa fie si aici, dupa cel mai puternic vis. Dar ce ma intereseaza e neincrederea in mine insumi. Sunt din ce in ce mai suspicios cand am ceva in mana. Cu cat raman cu un cutit in mana pentru perioade mai indelungate de timp, cu-atat obsesia sinuciderii prinde contur. “Cum ar fi” devine “ia sa vad”. Nu e disperare, nu e depresie, e curiozitate. Cautarea adevarului ultim care sta sub aceasta haina a mortii pe care o vedem venind dar n-avem curajul sa facem pasi spre ea, s-o imbracam si sa vedem cine suntem cu adevarat.

Imi e totusi teama de mine insumi – iar asta ma sperie. Iata un om de doua ori ingrozit… O voi sfarsi rau, nu mai pot continua asta. E absolut inutil. Zilnic sa nu faci altceva decat sa eviti sa te sinucizi, sa eviti adevarul pe care il cauti. De ce am pus italice la aceste cuvinte pe care mi-e lene sa le bag intr-un program ca sa fie scrise cu diacritice? Ce mult tin la aceste nimicuri, vreau sa fie accentuat un anume cuvant, sa sublinieze tonul – ca sa ce? La ce bun? Ce farsa! Nu crezi in nimic, te plimbi cu cutitul pe obraz dar pui italice.

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Coronavirus. Interviu cu George Bacovia

Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, cum e în carantină, ce simțiți?
George Bacovia: Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt. Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, omul începuse să vorbească singur…
Bogdan Liviu.: Pământ?!? Deci ați ieşit din casă? #statiacasa
George Bacovia: Pe stradă urle viața și moartea. Și plângă poeții poema lor vană…
Bogdan Liviu.: Totusi, fie si poet de geniu, stiti, rigorile, societatea – nu putem actiona iresponsabil, daca-mi permiteti, nu mai suntem liceeni sa ne rasfatam in iresponsabilitate…
George Bacovia: Liceu, cimitir al tinereţii mele – pedanţi profesori si examene grele…
Bogdan Liviu.: Vă dau întru totul dreptate – la facultate e la fel, de altfel, o ştiți. Şi totuşi, bănuiesc că prima dragoste s-a petrecut în liceu, nu? I-ati scris o poezie iubitei, ce i-ați spus?
George Bacovia: Asculta, tu, bine, iubito, nu plange si nu-ti fie teama, asculta cum greu, din adancuri, pamantul la dansul ne cheama…
Bogdan Liviu.: Of! Si cum a reactionat biata fata?
George Bacovia: Ea plânge şi-a căzut pe clape. Şi geme greu ca în delir… În dezacord clavirul moare. Şi ninge ca-ntr-un cimitir…
Bogdan Liviu: V-au sensibilizat lacrimile ei? Ati incercat s-o impacati banuiesc?
George Bacovia: Din tot ce scriu, iubito, reiese-atât de bine – aceeasi nepăsare,de oameni, si de tine.
Bogdan Liviu: Cam dur pentru o fata de liceu cu inima sfasiata. Dar macar ati fost sincer. Cum a reactionat?
George Bacovia: Sunt lângă un gard rupt. Şi vântul bate cu frunze ude…
Bogdan Liviu: A ramas indragostita deci. Ba chiar abandonul dumneavoastra a facut-o sa va adore si mai tare. Era genul care te urmarea acasa si dadea foc la usa, inteleg… Va temeati pentru sanatatea dumneavoastra, stia unde locuiti?
George Bacovia: Departe, in cetate viata tropota…
Bogdan Liviu: Imi cer scuze, pe wikipedia gasisem ca locuiati intr-o garsoniera… Pana la urma care e adevarul?
George Bacovia: Te uită cum ninge decembre…
Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, schimbati subiectul? Si-n plus, suntem in martie!
George Bacovia: Când iar începe-a ninge. Mă simt de-un dor cuprins…
Bogdan Liviu: Sunt literalmente 29 de grade. Nu va ninge, stati linistit.
George Bacovia: Colindă plăceri. Ninge. În noaptea de Crăciun. Damigeana cu vin…
Bogdan Liviu: Fie si-asa, dar mai sunt 9 luni pana atunci… Pana atunci sa ne bucuram de celelalte zile!
George Bacovia: Curg zilele spre cimitir. Trist, una câte una… Şi destrămând al vieţii fir. Se duc pe totdeauna…
Bogdan Liviu: Da… dar sa nu uitam, ce frumoasa e viata! Uitati-va pe fereastra, soare, totul inflorit…
George Bacovia: De mult, de mult cunosc doi plopi. Ce-mi stau şi azi în cale. Îmi place mult ca să-i privesc, dar mă cuprinde-o jale… Căci parcă-mi spune-un nu-ştiu-ce…Ca mâine poate am să mor. Şi dânşii n-or mai fi priviţi, de nici un trecător…
Bogdan Liviu: …putem desface blestemata aia de damigeana cu vin, nici eu nu mai am rabdare pana la Craciun…
George Bacovia: Doamne! necesitatea unui vin… Şi-a gândului culmi de poezie.
Bogdan Liviu: Ei, dar ce v-ati entuziasmat! Asa mult va place vinul? Dar vad ca v-ati pus deja singur in pahar…
George Bacovia: Voi bea, ce să fac? Până la analiză, mă distrez. De ce să ne temem. Despre un „aiurez”?
A, dac-ai fi de esenţă, Răscopt ca în repeţitul ferment, poate am munci să aflăm. Al vieţii lament…
Bogdan Liviu: Haideti mai bine sa ciocnim, sanatate si numai bine! Noi sa fim sanatosi si sa iubim viata din tot sufletul!
George Bacovia: Ce trist amor, să vrai, să stai, cu cei ce mor.
Si ce avânt, să treci, pe veci… Într-un mormânt.
Ce fără rost, trăind, gândind, de n-ai fi fost. Si ce cuvânt… Mister… În cer… Si pe pământ…
Bogdan Liviu: … okay. Multumesc pentru interviu, ati fost o companie extraordinara. Indraznesc sa sper ca sentimentul e reciproc si prezenta mea v-a facut placere. 😀
George Bacovia: Stam singur lângă mort… si era frig…Si-i atirnau aripile de plumb.
Bogdan Liviu: Cred ca v-ati ametit putin.
George Bacovia: Oh, amurguri violete… Vine. Iarna cu plânsori de piculine…
Bogdan Liviu: Am inteles, haideti sa va asez usor in pat, odihniti-va…
George Bacovia: Peste parcul părăsit. Cad regrete. Si un negru croncănit…
Bogdan Liviu: Deci e adevarat, aveti garsoniera aceea la Titan langa parc nu?
George Bacovia: Tăcerea în gol vibrează cu zvon…
Bogdan Liviu: Haideti, intindeti-va si stati linistit…
George Bacovia: Şi totul se mişca în umbre trecătoare. Un cer de plumb de-a pururea domnea, iar creierul ardea ca flacăra de soare…
Bogdan Liviu: Eu v-am spus sa puneti si sifon ca e prea tare!
George Bacovia: Şi toamna, şi iarna. Coboară-amândouă;Şi plouă, şi ninge – Şi ninge, şi plouă.
Bogdan Liviu: Poate ca intr-adevar e iarna si ninge… O sa mai beau si eu putin, va mai supraveghez putin… Sa sting lumina?
George Bacovia: Ninsoarea umplea noaptea pe când urcam scările unei mari case având scris pe ușa de intrare: “Orice lumină e oprită”
Bogdan Liviu: O s-aprind putin veioza din sufragerie, o lumina slaba, slaba, cat sa nu va fie teama, cat sa nu ne inghita intunericul pentru totdeauna…
George Bacovia: Noapte… Cine iar aprinde lampa. Când e prea târziu?
Bogdan Liviu: Cu dumneavoastra ma simt ca dupa un revelion din care nu mai avem ani in care sa trecem, si stam pe loc intr-un suspin pana murim…
George Bacovia:
Bogdan Liviu: Ati adormit… Si iata, aveati dreptate… a inceput sa ninga… si ninge cum omul iubeste, ninge greu, greu, greu…
“Si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire… Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.”
Bogdan Liviu: Dumneavoastră ați scris asta? E atât de frumos, îmi umple inima de viață! Auziți? Acum că v-am prins, ia spuneți-mi, de mult am vrut să vă-ntreb! …Dar unde-ați plecat? Domnule Bacovia? Unde sunteți? Veniți înapoi – iată, ninge! Eu oricum stau în picioare, luați loc, luați loc! “Și vino și tu mai aproape”, veniți, e încă ziuă “și ce întuneric”, veniți să vedeți cum ninge în martie, veniți s-ascultați vijelia! “Sau zilele mele – totuna – aș vrea să le-nvăț simfonia” – poate învățăm împreună, veniți că mai am vin, “mai spune s-aducă și ceaiul”, l-am adus singur, n-am pe nimeni, veniți, vă rog, veniți că mai avem și timp și mai avem și … nu, nu, aveați dreptate… nu mai avem… și poate niciodată n-am avut… da, e târziu, ar trebui să plec și eu – oricum, în mine a mai rămas viu numai un regret într-un pustiu…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei: patreon.com/BogdanLiviu

Dumnezeu

Oricine râvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-­a făcut-­o niciodată.

— Au existat milioane de sinucigaşi.

— Dar nu au făcut­-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului… Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea şi eu sunt dator să­-mi afirm voinţa supremă absolut liberă. Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-­mi pun capăt zilelor.

— Ştii ce, în locul dumitale eu aş demonstra această voinţă absolut liberă, omorând pe altcineva şi nu omorând-­mă pe mine. Ai fi devenit în felul acesta util. Şi-­ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie acest lucru. În cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am putea să ne înţelegem.

— A omorî pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi mă voi omorî pe mine însumi. Sunt obligat să afirm necredinţa, pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există.
(Demonii, Dostoievski)

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu

Cutia poștală. Prietenii la înmormântare se cunosc

Ştiți filmele alea când tipul verifică dimineața cutia poştală şi primeşte scrisori de la cei dragi? Aşa arată cutia mea poştală. Trei oferte de a muri. Mai au să spună că dacă mă sinucid azi primesc reducere la aceste reduceri. 🖤 Zâmbeam pe scară răsfățându-mă ca o fată frumoasă şi curtată de toți. Mă gândeam să-i sun să negociez cu fiecare să văd care mă vrea mai mult, să văd cine e Alesul, cine îşi doreşte din tot sufletul să mă bage în pământ. “Ştiți, am duşmani care aşteaptă doar să clipesc şi-mi cad la picioare, vin imediat să mă îngroape ei.” – fac pe grozavul, de fapt am duşmani leneşi, aproape apatici, nu le pasă de mine, trag de ei să mă mai bârfească, să mă mai jignească din când în când pe la spate. Ba unul venise aseară pe la mine: “A, credeam că suntem prieteni! Mă gândeam să vedem un film la videoproiector la tine. Îmi place cum ai aici. Îți fac un ceai? Mă îngrijorezi, nu arăți prea bine.” Bietul duşman a plecat rugându-se pentru sănătatea mea. 🙁

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu