Tag Archives: suferinta

Delirul: umbra lui Dumnezeu – singurătate, suferință și nebunie

Acum ceva timp un prieten îmi arătase doi oameni din lista de prieteni care, în opinia mea, înnebuniseră. Aveau postări de oameni drogați, abuzați, traumatizați, erau doi oameni care delirau profund. Postări care începeau din mijlocul propoziției, fragmente de gânduri ce țâșniseră parcă după cinci ani de agonie. Pentru că sunt la fel de dezaxat ca ei, am căutat în arhiva amândurora să văd unde începuse derapajul. Vedeam cum în urmă cu doi ani totul era impecabil, în urmă cu 1 an și jumătate începeau primele “spărturi”, iar apoi de la săptămână la săptămână… dezastrul. Dacă mă interesează atât de mult soarta lor e pentru că sunt convins că voi înnebuni – de câte ori stau mult timp singur îmi “dau seama” că voi înnebuni – e straniu să “știi” asta, fară să faci o voluptate din faptul că știi că vei înnebuni, ci să simți efectiv că o vei lua razna în curând, să fii chiar resemnat cu soarta ta. Așa și ei, inițial scriau normal, oamenii rezonau cu ce spuneau, și și dacă uneori erau împotriva a ce susțineau, totuși, era argumentat mesajul. Apoi ușor ușor începeau să dispară virgulele, ușor ușor începeau să dispară majusculele, punctele se încălecau intre cuvinte, începeau să se mănânce între ele silabele, întreagă structură a textului începea să putrezească, nebunia își făcea apariția în text. Într-unul din cazuri, de patru luni omul nu mai primește niciun like deși postează zilnic. Momentan e împotriva oamenilor de bani gata, mii de texte pline de disperare, furie infinită împotriva lumii (suferă enorm, sunt convins). Inițial glumeam cu prietenul meu de metaforele la care ajungea, de cum, inexplicabil, începea să spună ceva, apoi în mijlocul porpozitiei începea o altă propoziție, apoi cu cât treceau zilelele cu-atât mă întristam mai tare (spune și Gogol asta, cu cât ne uităm mai mult la o povestioară haioasă cu-atât devine mai tristă – nimic mai adevărat). Și acum postează, îi urmăresc de la distanță. Unul din ei are exact textul de om cu creierul fumat, însă celalalt… pare totuși că ceva s-a rupt în el, e un abuz lipsit de substanțe acolo, e viața pură care l-a distrus. Ce s-o fi întâmplat cu el? Cum a ajuns așa? Primul s-a apucat de fumat după o dramă (a avut experiențe prin casa de orfelinat, a avut o viață mizerabilă, înfruntând răutatea, lăcomia și jegul uman încă de la 12 ani) – nu mai poate să-și supraviețuiască decât fumând, evitând realitatea mizerabilă în care trăiește, iar celalalt îmi pare că-și trăiește ultimele clipe de luciditate, de el mă simt mai apropiat, e vorba de o fată aici, o fată pe care acum un an aș fi admirat-o, o fată care a citit fară să duhnească, fară să epateze cum fac filfizonii de 19 ani care citesc trei cărți și-ncep să scrie ca-n secolul XVII, crezând că profunzimea e să vorbești inutil pompos și artificial. Ea rămăsese naturală, avea esență, n-avea nimic din mediocritatea, damful și prostul gust al cititorului clasic, era un om care iubise cărțile și înțelegea că ideea nu e să ieși în evidență, să cucerești prin ce ai de zis, ci că mesajul, ce spui concret, e totul, esențialul e impactul față de celalalt, pe care vrei să-l ajuți. Altfel, totul e izmeneală și penibil (și damful puternic îl simți la orice student la litere sau filozofie în primul an – rar găsești un ins cu care poți vorbi fară să vomiți). Ce mă fascinează și îngrozește la acest om este faptul că era cândva atât de lucid… cât de fragilă e linia dintre “exagerez” și “nu mai stiu ce e cu mine”. Eu exagerez deseori, însă cred că sunt în controlul derapajelor mele, mă mândresc chiar c-aș fi un exces într-un exces. Însă când o iei pe cont propriu, când iți asumi un drum în care n-ai decât singurătate, nebunia e aproape garantată. Cu cât oamenii se desprindeau de mesajul ei, cu-atât ea se adâncea în propria lume. Dacă o să am energie și inspirație cândva, aș vrea să scriu o povestioară despre cum apare nebunia. Nu în sine nebunia cât să explorez acea graniță fragilă dintre luciditate absolută și derapaj total. Acel prag atât de fragil, pe care l-am simțit de atâtea ori! Există clipe când, pentru c-ai petrecut prea mult singur, te d e s p r i n z i de realitate, ancora oferită de ceilalți pentru lucrurile care te înconjoară începe să dispară, și totul plutește într-un relativ, la fel de bine poți să sari pe geam, totul e doar un vis, nu mai aparții lumii acesteia – și Nietzsche (singurul om pe care l-am iubit vreodată de când sunt pe pământ) o spune cel mai frumos: “poate e doar o prejudecată faptul că trăiesc?” Da. Aici se ajunge din exces de singurătate. Iți pui profund la îndoială propria existență. Chiar acum când scriu aceste lucruri… ascult muzică clasică, tastez, aud tastele, dar totul la fel de bine ar putea să nu existe… Oare nu există cu adevărat nimeni? Cum pot fi sigur că nu sunt absolut singur? Tot ce am pe lume și tot ce există e singurătatea. Poate chiar întregul cosmos n-a fost născut decât din propria sa singurătate? Dumnezeu – izolarea ca atare, lumea asta nu e decât ecoul singurătății Lui. Eu însumi am început să derapez – dovadă că rezonez cu aceasta fată, cu decăderea ei. Suferă atât de mult! Ar trebui internată – ba nu! Iubită, aș îmbrățișa-o cu forța, suportându-i pumnii, palmele, mușcăturile, apoi lacrimile, apoi ușor ușor începe să accepte realitatea, să se redreseze în lume prin mine, să vadă că o văd. Nu există nimic mai trist decât un om singur, care vorbește cu ceilalți uitându-se în gol, care spune “oameni” ca pretext pentru a-și manifesta delirul. Cel mai fascinant caz îmi pare al omului care nu a avut traume, al omului care pur și simplu s-a însingurat și, tot rascolindu-și sufletul, a ajuns la o încordare nervoasă și vorbește criptat, e dincolo de gramatică, de acest compromis al limbajului, al oamenilor de rând. Nu merită să discuți decât cu oamenii care au propriul limbaj, care scriu 3 propoziții într-un cuvânt. Tot Nietzsche spune că nu vom scăpa de Dumnezeu până nu renunțăm la gramatică – eu cred c-abia după ce depășim gramatica putem să-l întâlnim. De altfel, marii iluminați erau analfabeți. În nebunia lor, în acea non-limită, acești bolnavi sunt mai aproape de adevăr decât toți oamenii sănătoși la un loc – dar cât suferă pentru ea! Nu poți sta la umbra lui Dumnezeu fară să-ți pierzi mințile…

Suferinta la Dostoievski

Imaginația durerii fusese una din cele mai puternice în formula genialității lui Dostoievski. Puțini alți scriitori ai lumii îşi reprezentaseră cu o forță egală durerea omului condamnat de vechile orânduiri la mizerie, la ruşine şi la singurătate. Chinurile foamei, dar mai cu seamă spasmul conştiinței umilite şi ofensate, tresăririle orgoliului uman în fața agresiunii brutale a prostiei îmbuibate şi a egoismului, nu aflaseră multe alte minți mai lucide şi alte glasuri, în lungul trecut al literaturii, pentru a le descrie şi a le denunța. Când citim romanele lui Dostoievski, un singur alt nume vine să i se alăture, ca reprezentantul noii serii la sfârşitul căreia stă marele scriitor rus. Acest nume este al lui Dante, a cărui imaginație a durerii în Infernul este singura cu care putem compara pe aceea a lui Dostoievski. (…) Gradul atât de înaintat al sensibilității morale a lui Dostoievski, larga perspectivă a chipului în care a înțeles problema durerii în lume, fac din acest scriitor una din cele mai mari personalități morale ale epocii moderne.

Tudor Vianu,
Dostoievski, Opere complete, vol. I, Editura Univers, 1966

Cititori, gânditori, boală / Nietzsche – Ecce Homo

nvățatul, care nu mai face decât să mai „frunzărească“ prin cărți – filologul cu o rație zilnică modestă de două sute – își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a gândi singur. Dacă nu frunzărește, nu gândește. El răspunde la un stimul (la un gând citit), atunci când gândește, la urmă, nu mai face decât să reacționeze. Învățatul își cheltuie întreaga energie în a spune Da și Nu, în critica a ceea ce deja s-a gândit – el însuși nu mai gândește. La el, instinctul de autoapărare a putrezit; altminteri, s-ar apăra împotriva cărților. Învățatul – un décadent. Asta am văzut-o cu ochii mei: naturi înzestrate, bogate, cu instinctul libertății, după vârsta de treizeci de ani „terminate de lectură“, simple bețe de chibrit, pe care trebuie să le freci, ca să producă scântei – să emită „gânduri“. Dimineața devreme, când se crapă de ziuă, în toată acea prospețime, la răsăritul puterilor tale, să citești o carte – asta numesc eu viciu! (…) Boala mi-a dat totodată dreptul la o totală răsturnare a tuturor obiceiurilor mele; ea mi-a permis, ea mi-a poruncit să uit; ea mi-a dăruit obligația să zac nemișcat, să lenevesc, să aștept și să am răbdare… Dar asta înseamnă să gândesc! Ochii mei au pus capăt, singuri, întregii viermuieli prin cărți, cu alte cuvinte filologiei: eram „izbăvit“ de carte, ani de zile n-am mai citit nimic – cea mai mare binefacere pe care mi-am dăruit-o vreodată! Acel sine de dedesubt de tot, parcă îngropat sub moloz, parcă redus la tăcere de permanenta obligație de a asculta sinele altora (iar asta înseamnă a citi!) s-a trezit încet, timid, ezitant – dar în sfârșit a început să vorbească din nou. Nicicând n-am fost atât de fericit de mine însumi ca în perioada cea mai bolnavă și mai dureroasă a vieții mele!

Susține cu 4 lei pe lună:
Patreon.com/BogdanLiviu

Jurnalul lui Barbellion (și o poveste cu o bătrână)

Gasisem cartea gratis, in pdf, in engleza, dar dupa ce-am citit pasajul scris la 14 (14!!!) ani in care vorbeste deja despre “mania” lui la ce bun, trebuia s-o am in casa, s-o vad in fiecare zi, sa-i simt prezenta langa mine. Ce sentiment extraordinar, sa te simti frate cu un om nascut acum 130 de ani! Vai, cat as vrea sa-l vad, sa-l imbratisez! Era un frig ingrozitor, oameni tristi, si eu zambeam cu buzele inghetate, grabind pasul, nerabdator s-o cumpar. Eram ca un indragostit care merge sa-si intalneasca iubita. Aveam emotii ca poate nu va fi acolo desi (o) sunasem in prealabil si imi spusese doamna ca e pe stoc si ca pot veni s-o cumpar. La intoarcere ma opream din drum si deschideam entuziasmat cartea la nimereala. Nu ma dezamagea niciodata. Cred ca va fi una din acele carti la care voi reveni pana mor. Scriu grabit aceste randuri ca vreau s-o citesc. O sa pun pasaje din ea ori aici ori o sa fac un articol nou cu mai multe pasaje. Ah, nenorocita asta de facultate, as avea de scris, de citit… dar cum sa citesti definitii insipide cand un copil de 14 ani vede esentialul? Acel pasaj al unui copil imi ofera sufleteste si ma implineste spiritual cat o fac toate diplomele omenirii si toate universitatile la un loc.

Totusi ma urmareste o imagine… la intoarcere, o batranica se tara pe trotuar tinandu-se de o crenguta – n-avea bani de baston. Parca pana si bucuria de a intalni oameni de acum un secol pe care-i iubesc imi e jefuita de astfel de imagini. Cum sa mai ai energie sa te entuziasmezi? Probabil inca e pe drum, incepuse sa si ninga… In acelasi timp, desi mi-e rusine ca sunt atat de trist si in pragul suicidului fara niciun motiv (sunt dragut, sanatos, neprost, e totul in regula), totusi nu am ce face, nu ma ajuta cu nimic ca vad oameni nenorociti cu adevarat. E ca si cand as vedea un om care are o boala clara, si i se pune un diagnostic. Nu ma simt mai putin bolnav ca nu am suferit vreo operatie. Exista boli ale spiritului la fel de nenorocite ca bolile pe care le poti explica cu hartii celorlalti oameni… Dupa ce ca sunt nenorocit, ma mai simt ultimul om si ca ma simt asa, desi n-as avea dreptul, ca uite la acea batrana care… ce-i face pe oameni sa mearga inainte? De ce nu-si pune capat zilelor? Poate crede in Dumnezeu, i se pare un mare pacat – poate nici nu stie ca exista varianta de a se sinucide, exista cu siguranta oameni care nu se gandesc la asta, traiesc toata viata ca si cand e singura cale, asa cum spune Pablo Neruda despre iubire “te iubesc pentru ca nu stiu alta cale” asa traiesc si acesti bieti batrani nenorociti de soarta. Dar eu? Eu stiu prea bine alta cale, eu sunt obsedat de alta cale, mie alta cale imi distruge viata si-mi mananca sufletul, sperantele, bucuriile, si totusi… e ceva care ne face sa continuam. “I can’t go on. I must go on. I can’t go on. I’ll go on.” – Beckett a spus esentialul intr-un rand. Dar prin ce suferinte a trecut ca sa vada asta, cat l-a costat aceasta intelepciune amara!

Las si in romana pasajul din cealalta postare in care-l scrisesem in engleza:

15 ianuarie 1905 (avea 14 ani!!!) Cred că, una peste alta, sunt o ființă cum nu se poate mai nemulțumită. Am crize de “La ce bun toate?”, așa-i spun eu maniei ăsteia. Mă tot întreb fără oprire, până când întrebarea mă aduce la epuizare: “La ce bun să ieși să studiezi natura? la ce bun să înveți atât? până unde? duc toate astea undeva?

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu