Featured post

Iubire, autenticitate. Jurnal: 21 noiembrie 2020

Incerc sa tin un jurnal. Macar un an. Macar sa scriu ceva, orice. Sunt incapabil sa scriu ceva la care sa lucrez mai mult timp. E si motivul pentru care sunt obsedat de “jurnale”, acolo e viata imediata, e pulsul asternut. Nu vei vedea niciodata inflorituri intr-un adevarat jurnal. Nimeni nu sterge (decat dupa ce-l publica, il revizuieste si-i pierde stralucirea).

Cred ca sunt un om care ar putea scrie ceva – dar numai daca am in minte un om drag, fata de care sunt entuziasmat. Cele mai frumoase carti le-am scris in chat cu ceilati oameni, plecand din spontaneitatea clipei, luat de val, entuziasmandu-ma, simtind ca acea clipa e necesara, esentiala. Pe cand a scrie profesionist, inseamna sa ai un program, sa scrii cu disciplina. Eu vreau ca scrisul sa fie o inspiratie de moment, si asta numai printr-un jurnal o poti face. Ce ma intereseaza e omul – la care pot avea acces analizandu-ma – si poate-i va ajuta si pe ceilalti.

Cum stau numai in casa si mai mereu singur, cum n-am bani sa calatoresc, toate notele mele de jurnal sunt ganduri despre cartile pe care imi propun sa le citesc si ce-mi trece prin cap. “Calatoria interioara” de care vorbea Rilke. Trebuie sa trag de mine, sa imi cultiv o vointa, viata asta de haiamana trebuie sa se opreasca. Nu poti realiza nimic procrastinand, neluand viata in maini. Nu am inteligenta, dar am imaginatie. Mult peste medie. Simt ca am o sensibilitate din care pot sa scot ceva – poate o carte. Daca nu, macar franturi de jurnal. Imi place mult ce spune Camus: “sunt un suflet mediu plus o exigenta”. E exact ce-mi lipseste mie, exigenta. Trebuie totodata sa scap de obsesia stilului (scriu aceste randuri cu strangere de inima, as fi vrut sa inlocuiesc “imi place mult”, cu altceva). De ce oare nu ma multumesc anumite expresii simple, naturale? Sunt obsedat de ce e simplu, natural, si totusi… Ritm, sa aiba ritm. Sa fie intrucatva muzica. Nici nu conteaza mesajul – atata timp cat suna bine. Cum cred ca toate pot fi in toate felurile, macar muzica sa fie adevar. Sa omori pentru simfonia unui cuvant – sau sa nu scrii nimic.

Cred c-o sa ma ajute sa tin un jurnal. Combat apatia si scutesc oamenii de intrebarile mele obsesive cu privire la reactiile lor. Ador sa patrund in mintea lor cu intrebari agasante, clipa de clipa. “De ce ai clipit, la ce te gandesti acum” etc etc. Ma obsedeaza scenariul in care ai intra in camera cu un om si va raportati fiecare clipa experimentata, pana la nebunie – ba nu, dincolo de ea! Oare v-ati mai putea suporta dupa ce iesiti din camera? Ati ajunge unul in celalalt, ati deveni poate unul si acelasi om – de vazut Persona lui Bergman in acest sens.

Ar trebui sa ne fie rusine sa spunem cuiva “te iubesc” pana n-am locuit secunda de secunda in capul lui, macar o luna. O luna in care afli tot – si in care cel mai probabil vei pierde tot. Daca avem forta sa-i zambim sotiei dupa 50 de ani de existenta, e pentru ca n-am avut prostul gust de a o cunoaste cu adevarat. A te baga in capul celuilalt, a iscodi, a bombarda cu intrebari din dorinta de autenticitate – la ce bun? Nu-i de mii de ori mai preferabil sa te multumesti cu ce ofera experienta de zi cu zi? Cand iti zambeste, bucura-te de zambet. Nu intreba ce exact a facut-o sa zambeasca, care parte a mesajului a bucurat-o si ce a simtit fata de tot restul, oare ar mai fi ras daca nu aparea partea la care a ras? I se pare haios cuvantul sau intreaga idee? Si de ce i se pare haios? Toate aceste intrebari aparent puerile sunt ale unui om disperat. O stiu bine, sunt disperat. Imi e extrem de clar. Disperat sa ajung la o conexiune cu un om, sa stiu e x a c t ce simte, sa nu mai fiu singur, poate? Dar ma simt bine in singuratate, evit pe cat posibil oamenii din acest motiv. Si totusi… e ceva divin in a vedea si celalalt ce ai in tine, te bucuri mai mult de acelasi lucru – atunci cand il impartasesti. Ma observ uneori cand cineva rade pe YouTube la comentarii si pune minutul la care a ras, scriind mesajul care i s-a parut haios in clip, ca dau click pe acel minut si ascult si eu din nou – si rad cu el. La fel cu textul scris, daca cineva arunca un citat dintr-un text, recitesti acel pasaj si razi a l t f e l, razi alaturi de celalalt, parca, cumva, textul a prins cu adevarat viata. Totodata, toti oamenii cu care ai acea aparenta intimitate – iti sunt, in fond, straini. Dar cine nu e strain? Eu insumi nu ma cunosc. E imposibil sa ajungi la acea autenticitate atata timp cat tu insuti nu stii cine esti. Toate impresiile, tot ce simt cu privire la mine poate fi fals. Cum pot afla cu adevarat cine sunt? Afland, pot veni spre ceilalti apoi, avand ca busola propria mea identitate, constiinta puternica a propriei firi. Dar eu cred despre mine ce simt pe moment – si in chiar clipa aceea cand simt puternic ca sunt intr-un fel, ma suspectez, ma banuiesc c-as fi in iluzie. De ce am oroarea de am a insela? Ea ma paralizeaza, ma tine departe de orice idee, ba chiar de ce traiesc cu oamenii! Si de ce aceasta obsesie de autenticitate? Pe mine ma bucura mai mult ideea ca un om ma simpatizeaza cat de cat dupa ce am stat cu el 3 luni si secunda de secunda ne-am spus ce gandeam, decat unul care ma iubeste pentru ca… il amuz, ii sunt drag, dar nu stie cat sunt de infect, nu-mi stie gandurile ascunse – unele poate pe care mi le-am ascuns si mie insumi. Unul din adevaruri ar fi: niciun om pe care l-am intalnit pana acum, n-a contat pentru mine. Am fost, in radacinile mele, apatic, si-mi condimentam apatia cu politete, cu “blandete”, simtindu-ma vinovat. Ca sa ascund ca nu-mi pasa, traiam cum e ideal pentru celalalt. Te bucurai de bucuria lui, la gesturile tale, dar nu-l iubeai si te simteai vinovat. Nu ai vointa, nu ai energie, ai sufletul obosit. Ti-e totuna cu toate, de parca a iubi un om inseamna sa intri intr-un rol, si tu esti cu constiinta deja in sicriu, esti atat de departe de lumea asta, incat nu te poti lega de nimeni cu adevarat. De ce oare? Adica, iti sunt dragi oamenii, apreciezi la ei diverse lucruri – dar de ce nu te poti apropia? Iti esti suficient siesi mereu, esti in largul tau cu tine insuti. Sau… poate ca esti deja cadavru, poate ca oameni care ti-au meritat iubirea au trecut pe langa tine si, mort fiind, blazat, apatic, nu i-ai vazut.

Și de unde această obsesie cu autenticitatea? De ce țin atât de mult la ea? Vorba lui Nietzsche: “De ce căutăm întotdeauna adevărul, de ce nu neadevărul, sau minciuna?” De ce să nu fac o religie din a mă limita, a mă rezuma în ce simt cu omul – iluzie sau nu? Pentru că sunt lacom, pentru că mereu vreau totul – deși mă îndoiesc de el! Eu ajung la anumite sentimente, un entuziasm, iar apoi imediat sunt obsedat să aflu dacă acea bucurie e autentică – distrugând totul. Am nevoie de un om la fel de obsedat de autentic – să pătrundem în noi înșine ca și când n-am fi noi, să ieșim în afara porpriilor vieți, să ne spunem t o t u l, ca și când n-am exista. Dar ce monstru e acela care spune totul… Oare se poate spune totul și, în loc să-l spânzuri pe celălalt ca să aperi secretul – îl îmbrățișezi? Și cine știe dacă nu acest om care ar apărea, și el, “obsedat de autentic” nu e de fapt, ca și mine, înăuntrul iluziei că autenticitatea s-ar lăsa descoperită de aceste abuzuri, de aceste întrebări furtunoase, agasante și insipide? Autenticitatea poate că o descoperi într-o privire. Știi tot în acel zâmbet. Bine, dar apoi, când ieși din moment, când te depărtezi și mergi spre casă… simt să-l sun pe cel cu care am avut experiența, să-mi spună e x a c t ce a simțit, să nu lăsăm nimic la capriciul interpretării, acolo unde oamenii se simt bine, că pot spune c-au atins apogeul unei conexiuni, neanalizand-o, neintrând cu adevărat in ea să vădă dacă mai ține sau nu. În fond, asta fac: lovesc cu toporul rațiunii să vad dacă ține sau nu acest arbore al iubirii pe care îl tot caut și la umbra căruia aș vrea să mor.

Pentru a putea continua sa scriu, sustine-ma cu 8 lei:
Patreon.com/BogdanLiviu

Andrei Vieru despre intelectuali. Cioran.

Eu nu sunt intelectual. Pentru mine intelectualul e cineva care comentează, când se-ntalnesc doi intelectuali, întrebarea tipică e: “ce-ai mai citit?”. Pe mine nu prea mă interesează statutul de comentator. Când scriu cărți, eseuri, pe mine nu mă interesează să scriu nici despre Shostakovich, nici despre Cioran. Dacă eu am niște idei și Cioran poate să fie un punct de pornire pentru exprimarea propriilor idei, atunci da, perfect, dar așa, să-l comentez pe Cioran doar ca să comentez, nu mă interesează. 

Andrei Vieru, invitat la emisiunea Garantat 100%

Spre rusinea mea, stiam atat de putine despre acest minunat om comparat cu Chamfort si La Rochefoucault! “Oare Cioran si Andrei Vieru vor fi ultimii mari scriitori francezi?” Si noi, romanii, habar n-avem cine-au fost Cioran si Andrei Vieru…

Dostoievski – Opere complete. Viața și moartea lui Dostoievski

36:08 – “Copii, nu vă temeți de viață!”

Dedic acest clip Profesorului Tudor Vianu.

Ajută-mă cu 8 lei să pot continua aceste clipuri: patreon.com/bogdanliviu

3 aprilie 2022. Singurătate.

Când eram mai mic și rămâneam singur acasă, în secunda în care ultimul locuitor închidea ușa și eram absolut singur, dansam, eram în paradis. Mai ales dacă ploua, era cer mizerabil și nimeni pe afară. Ce intimitate, ce dimineți fantastice! Mă simțeam la adăpost în trei camere goale. Mă plimbam dintr-o liniște în alta. Țin minte că de drag nici nu puteam citi, nu puteam face nimic, eram sufocat de bucuria acelei izolări în care mă simțeam infinit liber, cu adevărat ca acasă. Tot ce-mi doream era să privesc spațiul gol, calmul fiecărei camere, viața care stătea pe loc în fiecare obiect. Acum, după ani de zile de când locuiesc singur, singurătatea și-a arătat adevăratul, monstruosul chip, m-a înghițit câte puțin în fiecare clipă, făcând din mine unul din obiectele camerei.

27 martie 2022. Traieste intens!

Nimeni în univers nu se mai gândește acum la străbunicul străbunicului tău, doar eu – și nici măcar nu l-am cunoscut! Ideea e, trăiește așa cum ai chef, greșește, fii ridicol, riscă, fă-te de râs – ce contează? Peste o sută de ani nu va mai ști nimeni de tine. Nu pot să-i înțeleg pe cei care simt chestii și nu comunică. Ce te reține? O să te refuze Adina de la etajul 3 – așa și? Peste o mie de ani nu va mai exista nici numele Adina pe glob. Eu în locul tău i-aș cânta la balcon, m-aș face de râsul cartierului. Dacă nu e proastă și are puțin umor, o să aprecieze chiar dacă nu te place. Absolut tot ce faci va fi uitat în câțiva ani. Relaxează-te, nu te lua în serios. Nici umbra mormântului nu va mai rămâne după tine – e dramatic dar e și o binecuvântare. Trăiește intens!

Mama si singuratatea

– Sunt ok măi, stai liniștită, nu te mai gândi la mine.

Mama: Dacă eu nu mă gândesc cine-o s-o facă?

Primul instinct a fost să glumesc, regina dramelor etc, dar adevărul e că mama e ultimul scut care te protejează de singurătatea absolută. E ușor să iubesc singurătatea atât timp cât am deasupra acel scut protector care vibrează iubire infinită. Am judecat dur anumiți oameni care nu-și apreciau singurătatea – dar unii poate la 15 ani rămăseseră singuri pe pământ… Sunt atât de prost! Niciodată nu-i spune celuilalt cum să trăiască! Nu-i cunoști situația, nu știi ce simte, nu ai trăit experiența lui. Ajută-l cu ce poți, cu ce îți cere el, nu cu ce vrei tu.

Cioran si Blaga. Prietenia dintre scriitori e imposibila.

La bătrânețe, Cioran află de la cineva că Blaga “l-a vorbit de rău”. Toată viața îl admirase, îl credea un zeu deasupra bârfelor. Blaga fusese nedrept, dar replica lui Cioran e oribilă, vorbind despre cărțile lui Blaga ca fiind “plictisitoare și pline de substanță”. Ce mizerie, să faci loc unui compliment într-o replică veninoasă… Apoi mi-am amintit de ce-a spus Dan C. Mihăilescu, când l-a întâlnit pe Cioran. În prima secundă când l-a întâlnit i-a spus: “Ai auzit?! Istoria religiilor e plină de greșeli… Mi-a spus mie cineva în Germania.” L-a invidiat pe Eliade toată viața, deși îi era sincer prieten și sunt convins că-l iubea. Mă dezgustă incapacitatea asta de a admira în celălalt ce nu ai tu. Megalomania lui nu suporta să știe că un Eliade era o enciclopedie și că vorbea despre toate cu talent, că scria precum respiră, pe când pentru el scrisul era un chin. Și-ar fi dorit enorm lejeritatea lui Eliade (care era Balzac pe lângă paginile lui chinuite dar scrise perfect). De ce să-l bârfești pe Eliade primului venit? Să fii atât de lucid cu toate și să fii la fel de mărunt ca ultimul șef de scară care nu s-a gândit niciodată la moarte. De ce nu avea nobilimea lui Beckett, pe care chiar el o adora? Să vezi cât de inutil e totul și totuși să te impotmolesti în acele mize mărunte, să te târăști prin invidii și meschinării ca orice om de rand. Și asta față de oameni pe care tu însuți îi iubești! Merita mai mult un om care-ti trimitea țigări și bani din Lisabona când n-aveai ce mânca. Încă o dată mi se confirmă că nu există prietenie reală între scriitori. Nici n-ar putea exista, fiecare scriitor, oricât de netalentat, se consideră în sinea lui Dumnezeu. Dostoievski și Cioran, oamenii mei, doi barfitori imenși, oameni pe care nu te puteai baza, isterici, maniaci, obsedați. E așa frustrant când admiri enorm talentul unor oameni, sensibilitatea lor, dar nu-i poți urma ca exemplu. Oare e imposibil să fii un “om bun” și să ai și geniu? Adevărul e că acele pagini cutremurătoare din Dostoievski vin dintr-un suflet atât de chinuit încât pare uneori c-a simțit totul cât toată planeta la un loc – nu întâmplător trec secole și încă ne regăsim… Mediocritatea e a mea, vreau ca omul talentat sa fie si “om bun”, tin la adevar, la sinceritate si caracter mai mult decat la “opera”, iar pentru un scriitor adevarat opera e mai importanta decat el insusi. La ce-ar fi folosit un Dostoievski care scria povestioare mediocre dar n-ar fi barfit pe nimeni niciodata? Talentul apare ca urmare a complexitatii unui om, a decaderilor si chinurilor lui, nu poti sa fii plat, “bland” pana la moleseala, si sa scrii furtunos, cutremurator, cu talent.

Mi-aduc aminte ca in Caiete fix asta spunea Cioran, intalnindu-l pentru prima oara pe un om: “Nu am citit un cuvant din ce-a scris, cu toate astea, i-am spus lui M. despre el: cu siguranta ca are talent, prea e hidos. Hidos – moral si fizic”

Fizic, discutabil. Moral insa, n-am nicio indoiala. Pana si Nietzsche era resentimentar…

15 februarie 2022

Andre Gide – Jurnal / Oblomov – Goncearov

cinci dimineata

Descopar pe un site cateva pasaje din cele 4 volume ale jurnalului lui Gide. Anumite pasaje ma entuziasmeaza atat de mult incat am intrat pe okazii sa-l intreb pe singurul om de pe glob care vinde Jurnalul pe internet, daca e negociabil pretul; pentru ca stie ca e greu de gasit, vinde cele 4 volume cu 450 de lei! I-am zis c-as oferi 300 de lei, acum astept raspuns. Eram nerabdator sa primesc raspuns, speram timid, pana cand tot rasfoind dau de pasajul asta din Gide:

“Nicio altă carte la îndemână, în afară de plictisitorul şi mediocrul Oblomov de Goncearov”

Simt sa-i dau mail iarasi omului care vinde. “Nu le mai vreau.” Dar ar fi un demers de nesimtit. Totusi, Goncearov a scris 10 ani aceasta capodopera – cum s-o anulezi intr-un rand de jurnal? Nici nu stiu ce predomina aici, prostul gust sau veninul. Sa spui de Oblomov ca e o carte plictisitoare e la fel de halucinant cu a spune ca Dostoievski era un psiholog oarecare si nu se pricepea la oameni. De ani de zile il evit pe Gide, imi inspira ceva dintr-un profesor fara har, dintr-un critic literar. A plouat cu premii peste el si totusi continui sa-l aproape urasc pentru ce-a spus despre Oblomov. Cioran, care le citise pe toate, se regasise in Oblomov, il marcase cartea. Dar si daca nu te regasesti – cum poti sa fii atat de insensibil? “Mediocra si plictisitoare” lejeritatea acestei expresii ma scoate din minti. E ca si cand mi-ar fi injurat sotia.

Trebuie sa incetez sa ma mai comport ca o gospodina isterica. Reactionez agresiv, sunt gata sa-l urasc toata viata pe Gide pentru c-a spus ceva rau despre o carte pe care eu o iubesc. Sunt incapabil sa admir oameni in care simt o insensibilitate la melancolie, oameni care nu au niciun pic de tandrete pentru marii ratati, pentru acele buruieni abandonate valurilor, insi fara vointa… Reactionez atat de agresiv pentru ca ma regasesc total in Oblomov si cine-l jigneste pe el ma jigneste pe mine.

Totusi, cat de insipid sa fii sa te plictiseasca Oblomov?

Deja simt repulsie, imi stramb fata prin camera imaginandu-mi ca-n spatele meu, pe rafturi, ar sta, dolofane, cele 4 volume ale lui Gide. Nu pot trai in casa cu ele pentru ca de cate ori le voi vedea o sa stiu ca undeva, inauntru, exista acel pasaj.

George Pruteanu. 100 de carti de citit pana la 35 de ani. 📚GeorgePruteanu.ro

Homer – Iliada
Platon – Dialoguri
Seneca – Scrisori catre Luciliu
Biblia
Mioriţa
Tristan si Isolda
O mie şi una de nopţi
Dante Alighieri – Infernul
François Villon – Balade
Niccoló Machiavelli – Principele
François Rabelais – Gargantua si Pantagruel
Michel de Montaigne – Eseuri
Miguel de Cervantes – Don Quijote
William Shakespeare – Hamlet, Romeo si Julieta, Sonete
Cronicarii români – Antologie
Jean de La Fontaine – Fabule
Moraliştii francezi (La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort – Maxime si cugetari
Goethe – Faust
Molière – Avarul, Tartuffe
Blaise Pascal – Cugetari
Jean Racine – Fedra
Daniel Defoe – Robinson Crusoe
Jonathan Swift – Gulliver
Voltaire – Candide
Johann Wolfgang von Goethe
Stendhal – Rosu si negru, Despre iubire
fraţii Grimm – Povesti
Honoré de Balzac – Eugénie Grandet, César Birotteau, Verişoara Bette
Alexandre Dumas – Contele de Monte Cristo
Victor Hugo – Mizerabilii
Hans Christian Andersen – Poveşti
Nikolai Vasilievici Gogol – Revizorul
Edgar Allan Poe – Prabusirea Casei Usher, Poeme
Charles Dickens – Marile sperante
Jacob Burckhardt – Renasterea in Italia
Charles Baudelaire – Florile raului
Dostoievski – Idiotul, Crima si pedeapsa
Gustave Flaubert – Doamna Bovary, Dicţionar al ideilor de-a gata
Jean Henri Fabre – Obiceiurile insectelor
Lev Nikolaevici Tolstoi – Anna Karenina, Război şi pace
Jules Verne – Insula misterioasă, 20.000 de leghe sub mări, Copiii căpitanului Grant
Petre Ispirescu – Basme
Mark Twain – Tom Sawyer şi Huck Finn
Ion Creangă – Amintiri din copilărie
Titu Maiorescu – Critice
Stéphane Mallarmé – Poezii
Mihai Eminescu – Poezii
Ion Luca Caragiale – Momente si schite, Teatru
Alexandru Macedonski – Poezii
Henri Bergson – Rîsul
Anton Pavlovici Cehov – Livada cu visini, Doamna cu catelul
Jules Renard – Jurnal
Rudyard Kipling – Dacă, Cartea Junglei
Nicolae Iorga – Viata lui Stefan cel Mare
Marcel Proust – In cautarea timpului pierdut
Garabet Ibrăileanu – Adela
Johan Huizinga – Amurgul Evului Mediu
Tudor Arghezi – Poezii
Mihail Sadoveanu – Baltagul, Zodia Cancerului
George Bacovia – Poezii
Octavian Goga – Poezii
Eugen Lovinescu – Critice, Memorialistica
Giovanni Papini – Un om sfarsit
Jaroslav Hašek – Soldatul Svejk
Franz Kafka – Procesul
Matei Caragiale – Craii de Curtea Veche
Alain Fournier –
Aldous Huxley – Punct-Contrapunct
Camil Petrescu – Patul lui Procust, Jocul ielelor
Ion Barbu – Poezii
Lucian Blaga – Poezii
Serghei Esenin – Poezii
Ilia Ilf şi Evgheni Petrov – Douasprezece scaune, Vitelul de aur
Tudor Vianu – Arta prozatorilor români
G. Călinescu – Enigma Otiliei, Istoria literaturii romane, Bietul Ioanide
Ernest Hemingway – Batranul si marea
Marin Preda – Moromeţii
Raymond Radiguet – Nelinişte
Aleksandr Soljeniţîn – Arhipelagul Gulag
Petru Dumitriu – Cronica de familie
(O istorie a artelor plastice)
(O istorie a muzicii)
(O istorie a ştiinţei)